Iată câteva gânduri ale sfinției sale:

Dacă ne uităm în viețile Sfinților, vom vedea că foarte puțini sunt cei care povestesc experiențele lor cu duhurile cele rele, fiindcă lucrurile acestea nu se povestesc. Dacă vezi un diavol, tremuri din toate încheieturile, nu este încheietură care să nu tremure în tine ‒ prima dată, căci după aceea te mai înveți. Se spune că sufletul simte când se apropie satana și când pierde harul. Și omul de rând simte acest lucru.

Iată un exemplu: Tineri, frumoși, zvelți, intrând în viață, cad în păcat. Își pierd fecioria și după un timp simt un gol. Mulți dintre ei se închid în ei înșiși, nu vorbesc, nu vor să se mai deschidă către nimeni. Cei care reușesc „să dărâme zidul” e bine să se ducă la duhovnic. Fiindcă este omenește a greși, dar dumnezeiește sau duhovnicește este a te îndrepta.

„Dacă n-ar fi satana, ce-am face noi? Nu ne-am mântui”

Fiecare, la rândul nostru, putem să cădem, dacă nu ne sprijinește harul lui Dumnezeu. Poți să cazi și în mănăstire. Înainte, căsătoria era statornică, la fel și călugăria. Oamenii erau statornici și aveau credință mare. Erau stăpâni pe ei. Nu pofteau femeia aproapelui. Și vezi ce scrie la Carte: „cel care merge la femeia aproapelui, nu va rămâne nebătut de Dumnezeu”. Tot i se va întâmpla ceva. Mai bine să ne smerim noi, decât să ne smerească Dumnezeu.

Și mai este un lucru: băieții buni au baftă de fete rele, și invers; așa se întâmplă. Dacă Dumnezeu i-ar întâlni doar pe cei buni, ce ar face cu cei răi? Trebuie cumva să echilibreze situațiile. Cum spunea un părinte: „Dacă n-ar fi satana, ce-am face noi? Nu ne-am mântui”. El știe toate, știe Raiul și știe că îi iei locul; din cauza aceasta e luptă mare între creștini și diavol.

Patericul ne ajută foarte mult. El este oglinda călugărului, dar și a mireanului. Acolo găsim leacul pentru fiecare. Numai că în ziua de astăzi unii zic: „Ce Pateric, măi? Ce să mai vezi în Pateric? Lumea nu mai merge după Pateric”. Nu-i adevărat. Poți să dai exemple oamenilor, poți să-i ajuți.