Mai multe persoane întreabă dacă este permis să aibă doi duhovnici: unul la mănăstire şi unul în localitatea din care sunt. Spe­cifică, de asemenea, că nu ar fi vorba de o as­cundere a păcatelor: unele păcate să le măr­turisească la un duhovnic, celelalte păcate să le mărturisească la celălalt duhovnic.

- Da, sigur că da. De ce nu? Biserica Nu a oprit niciodată acest lucru. Este o practică normală şi chiar necesară. Pen­tru că doar călugării au întotdeauna la îndemână duhovnicul la mănăstire, dar mirenii este bine să îl aibă în locul de un de sunt. Dar, dacă mireanul s-a con­vertit în timpul unei călătorii la Moscova, să zic, pentru că acolo a venit ha­rul lui Dumnezeu peste el şi s-a spovedit prima oară, iar el este din Zalău, ce va face? Va pleca de fiecare dată la spove­danie la Moscova? Nu. Dar va putea el oare să uite pe cel la care s-a spovedit pentru prima oară şi care i-a descoperit Evanghelia lui Hristos? Niciodată! Va ţine legătura cu el, dar va avea şi aici un părinte la care se va spovedi. Şi, când va avea vreme şi posibilitate, va mai merge la duhovnicul său de acolo.

Este o practică obişnuită, mai ales în Biserica Rusă. O vedem la stareţii de la Optina, la Sfîntul Serafim. În Rusia, pînă astăzi, nimeni nici nu îşi pune această problemă: că ar fi un caz deplasat. Aici văd că mulţi se smintesc. Dar altfel Nu se poate pentru că am văzut foarte mult e persoane intrate în criză pentru că au duhovnicul la mari depărtări şi nu îl pot vizita tot timpul, din cauza asta se spo­vedesc foarte rar şi se umplu de tot felul de sfâşieri şi de contradicţii.

Mai ales în prima fază, convertitul, omul care vine la pocăinţă suportă cele mai viclene atacuri de la diavol şi de la patimi le sale. Tot timpul se află în conflict de conştiinţă: de ce aşa şi nu altfel? Află o grămadă de lucruri care îi provoacă tot felul de întrebări. Dacă nu merge de îndată la duhovnic să şi le rezolve, intră în impas. Pentru că aşa este omul, aşa este mintea noastră, nu poate trăi fără răspuns. De îndată ce apare o întrebare, trebuie să-şi dea un răspuns, pentru că altfel nu are astâmpăr. Şi dacă nu îl primeşte de la duhovnic, şi-l dă singur, i-l dă dracul. Aşa că asta am văzut la părinţii noştri, fără nici un fel de reţinere, binecuvântează ucenicii să se mai spovedească şi acolo unde sunt.

Asta o vedem şi în vechime, în Pate­rice: „A venit un frate la avva Antonie". De unde a venit acel frate la avva Antonie? Că nu era ucenic al Sfântului Antonie, era dintr-o altă obşte, era un frate oarecare, era un călugăr, un călugăr cu ani de nevoinţă, un călugăr care avea un duhovnic. Ce a căutat el la avva Antonie? Ca să-l întrebe despre gânduri, cu alte cuvinte, să se spovedească. Şi despre toţi părinţii ni se spune că primeau călugări din alte obşti pentru sfat.

Un singur principiu aveau părinţii egipteni: să nu dea învăţături sau cu­vinte care să contrazică vehement pe duhovnicul cel de acasă şi niciodată să nu îl pună într-o poziţie de inferioritate. „Ceea ce ţi-a zis el nu e adevărat, îţi spun eu cum trebuie să faci!" Şi acest principiu îl respectă cu sfinţenie şi du­hovnicii lângă care am crescut, chiar da­că unul are 90 de ani şi primeşte pe cine­va care vine de la un preot de 20 de ani. Aşa că, da, se poate să avem doi duhovnici. Altfel cum ne vom spovedi mai des, cum vom învinge în noi patimile?

Sfântul Ignatie Briancianinov spune că începătorul nu poate altfel, nu are altă luptă, nu are altă nevoinţă decât deasa spovedanie. Pentru că nu are nici experienţă, nu are nici rugăciune, nu are nici armele necesare. Totul este nou, totul este cumplit, toate se războiesc cu el. Doar pârându-l pe vrăjmaşul său lui Dumnezeu, poate scăpa de el. Cât mai des la spovedanie, cât mai des: „am avut asta, am gândit asta!"

După un timp, Dumnezeu îţi dă har şi începi să te linişteşti, încât te poţi spovedi mai rar, pentru că ai învăţat lupta gândurilor şi îţi poţi restabili mai uşor pacea inimii prin rugăciune. Dar câtă vreme nu o ai, trebuie să te spovedeşti des. Ca să te spovedeşti des, trebuie să ai duhovnicul aproape. Şi dacă duhovnicul tău este departe, îi spui, îi ceri binecuvântare şi te spovedeşti şi acasă.

Eu nu cunosc nici un duhovnic care să nu dea această binecuvîntare dintre bătrâni, dintre bătrânii din România, de aici, pe care îi ştiu. De ce ştiu? Pentru că la mine veneau tineri din România care aveau duhovnici vestiţi de aici şi, pentru că stă­teau câteva zile, voiau să se împărtăşească, trebuiau să se spovedească şi eu le spuneam să îşi ia blagoslovenia duhovnicului. Şi toţi primeau această binecuvân­tare. Din cauza asta spun că este o practică normală, firească, veche, de la începuturi în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 46-50)