Eu nu iubesc pe Dumnezeu. Căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o bucurie deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult, mai des şi cu mai multă plăcere, la cele pământeşti, iar gândirea despre Dumnezeu constituie o greutate şi o uscăciune.

Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu, săvârşită prin rugăciune, m-ar fi hrănit şi m-aş fi dus spre o neîntreruptă legătură cu El. Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfata în rugăciune, eu simt o greutate tocmai în timpul când mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de lucru mai mărunt, numai ca să pun capăt rugăciunii.

Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice din ceea ce fac mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot ceasul zilei, numai la acea persoană, şi-o închipuie, se gândeşte la ea şi, în orice ocupaţie, iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă, în cele 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despre Dumnezeu, să mă înflăcărez de dragostea Lui, iar restul de 23 de ore le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi.

În vorbirile despre lucruri nefolositoare, despre lucruri mici pentru suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când sunt atent, nevrând să ascult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, iar învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socot că toate acestea, departe de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua, de care nu trebuie să mă ocup decât în timpul liber, şi numai aşa, în treacăt. 

Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui („Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”, spune Domnul nostru Iisus Hristos), iar eu, nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului celui mai curat, că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Asta o întăreşte Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Drept dovadă că omul nu iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu împlineşte poruncile Sale”.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 65-67)