Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui. Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta. (Ioan 12, 1-18)

Fragmentul ioaneic ales a fi citit la Sfânta Liturghie din Duminica Floriilor nu reprezintă cea mai dezvoltată relatare despre Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim. S-ar fi putut citi fragmentul similar de la Luca, mai amănunțit, sau de la Matei, care fost lăsat pentru slujba pregătitoare de dimineață (utrenia). Însă alegerea acestei pericope stă probabil în faptul că Evanghelistul Ioan clarifică motivul primirii pline de entuziasm a Domnului, de către poporul cetății Ierusalim.

Citirea acestei duminici luminoase, numită „a Floriilor” tocmai pentru că o asociem nu atât cu florile de la începutul primăverii, ci mai ales cu înflorirea nădejdii învierii noastre, continuă înțelesul Evangheliei din ziua anterioară, dedicată învierii lui Lazăr. Se referă la această înviere doar în treacăt, dar suficient cât să ne dea de înțeles că minunea ridicării cuiva din morți la patru zile de la obștescul sfârșit, a convins pe mulți iudei de puterea nemaiîntâlnită a Domnului Iisus asupra morții. Iar o asemenea putere poate avea numai Dumnezeu sau Cel trimis de El. Totuși subiectul principal al primei părți a textului nu e această înviere, ci un eveniment ulterior, petrecut tot în legătură cu Lazăr și surorile sale, Maria și Marta. În timp ce Marta slujea, ca și altădată (Lc 10,40), Maria a luat un vas plin cu o aromată de mare preț, mir de nard, și a uns astfel picioarele lui Iisus, ștergându-le cu părul capului. Matei (26, 6-13) și Marcu (14, 3-9) povestesc despre o femeie care a făcut acest gest, fără a-i da numele, iar potrivit lui Luca (7, 36-50), ea era socotită a fi desfrânată. Ce e drept, una care se pocăiește, însă în mintea unora totuși o persoană cu care nu e bine să te asociezi pentru a nu fi judecat de popor. Evanghelistul Ioan nu doar că o identifică pe această femeie, ci și pe acela care a judecat-o pentru gestul ei nu imoral sau impur - prin aceea că se apropie de Domnul păcătoasă fiind, că poate îndrăznește să facă un lucru prea intim - ci fiindcă risipește această aromată prețioasă în loc să cheltuie banii pentru ajutorul săracilor. Acela este tocmai Iuda, iar Evanghelia precizează și motivul judecății lui, care nu era unul sincer, ci ascuns de intenția lui avidă de a fura banii din punga comună. Nu rareori la fel fac și cei care se scandalizează în zilele noastre de mila făcută către cei străini, sau se smintesc de potirele aurite ale bisericilor, de veșmintele preoților ori alte obiecte prețioase din lăcașurile de cult, de parcă lui Dumnezeu trebuie să Îi dăm numai lucruri uzate sau de calitatea a doua, deci nu ce e mai bun. Dar Iisus taxează atitudinea aparent justă a lui Iuda, însă ipocrită. O face nu punându-l într-o situație jenantă, ci cu dragoste atât pentru Maria cât și pentru cei de față, învățăceii care nu le știu pe toate. Le dezvăluie că ungerea cu mir este o profeție despre înmormântarea Sa și le mai spune că săraci de ajutat vor exista pururea, însă El nu va fi pururea în mijlocul lor, omenește vorbind. Fără a mai insista asupra acestei întâmplări, Evanghelistul Ioan mai scrie că mulți iudei au venit să Îl vadă pe Iisus și să se încredințeze de învierea lui Lazăr. Începuse să crească numărul celor care au crezut că Iisus este chiar Hristos, iar o dată cu aceasta s-a intensificat și supărarea mai marilor templului care voiau să Îl omoare pe Iisus, dar și pe Lazăr. Acesta din urmă, viu fiind, era o mărturie concretă a puterii lui Hristos.

Abia după aceste povestiri se trece la momentul intrării triumfale a Domnului Iisus în Ierusalim. Nu se amintește prea multe despre modul cum ucenicii au adus Domnului măgărușul pe care El a intrat pe poarta cetății sfinte, ci se accentuează că gestul Său de a alege un animal lipsit de noblețe, ba mai mult nici matur, fusese profețit de proorocul Zaharia (9,9). Dar profeția nu a fost înțeleasă de Sfinții Apostoli atunci, ci abia după ce au primit puterea Duhului Sfânt. Ioan își îndreaptă apoi atenția asupra mulțimii care i-a făcut lui Iisus o primire entuziastă și spontană, luând ramuri de finic (un fel de palmier), cu care erau întâmpinați și regii sau învingătorii în lupte, la intrarea în cetate. Toți îi strigau „Osana!”, adică „mântuiește-ne!” mărturisind puterea Lui salvatoare, „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului”, mărturisind cu a Cărui putere face Iisus minuni, adică a lui Dumnezeu, respectiv Îl numeau „Împăratul lui Israel”, mărturisind că El este Mesia, urmașul marelui David, împăratul exemplar al neamului. Evanghelistul mai oferă un amănunt interesant, anume că aceia care au fost martorii învierii lui Lazăr de către Iisus s-au făcut pe ei înșiși alai împărătesc, însoțindu-L pe Hristos în cetate, în timp ce mulțimea ce-L întâmpina la intrarea în oraș erau cei care auziseră de minune și s-au entuziasmat în așteptarea lor mesianică. Prin urmare, credința ierusalimitenilor în mesianitatea și regalitatea Domnului se întărise tocmai pe minunea învierii lui Lazăr din morți, un eveniment unicat în multitudinea de minuni relatate în legătură cu Iisus, dar totodată și o noutate pentru întreaga istorie biblică.

Domnul Iisus nu este doar un profet care poate învia morți, ci are putere dumnezeiască asupra morții, făcându-i reversibile efectele ei, anume putrezirea trupului și întoarcerea lui în pământ,  respectiv plecarea sufletului la Dumnezeu Care L-a dat. Înviind pe cineva și arătând că moartea nu e definitivă, El se identifică cu Dumnezeu Cel ce poruncește oaselor să învieze, așa cum amintește Iezechiel într-o proorocie care se citește la sfârșitul Deniei Prohodului Domnului (Iez 37, 1-14). Astfel, Floriile sunt o pregustare a bucuriei a Paștilor, a Învierii depline. Acesta e motivul pentru care toți creștinii ne bucurăm nu doar duhovnicește ci și trupește, postul suspendându-se sau mai bine zis îndulcindu-se pentru o zi, ca apoi să intrăm în solemnitatea Săptămânii Patimilor Domnului.