Poate cineva va zice: Toate bune și frumoase, dar astăzi cu uimitoarea dezvoltare tehnologică, mărirea cunoștințelor, realizările medicinii, transformarea lumii într-un cartier prin televizor și comunicațiile aeriene, cum poate cineva să scape de ispita de a considera Evanghelia drept ceva depășit?

Am putea răspunde multe despre relativitatea acestui progres tehnologic. Este îndoielnic dacă mai constituie un progres cultura tehnologică cu uriașele probleme pe care le-a creat în mediul natural și în sufletul omului (angoasa, stresul și toate celelalte). Îndumnezeirea științei și a posibilităților omenești a condus la o mare dezamăgire, prin neputința lor de a ajuta esențial la dezlegarea tuturor problemelor omenești, care în loc să se micșoreze mai mult s-au mărit. Dar le vom lăsa pe toate acestea deoparte ca să ne ținem de un singur aspect.

O problemă care dintotdeauna, în toate epocile, a preocupat pe oameni este moartea și cum ar putea fi depășită și a gusta veșnicia. Este de ajuns să ne referim la un cuvânt al marelui Socrate referitor la această problemă. „Firea umană muritoare caută, cât este cu putință, să existe pentru totdeauna și să rămână nemuritoare” (Banchetul 207d). Fiind chip al lui Dumnezeu, omul este plăsmuit pentru veșnicie și numai în aceasta se poate odihni. Moartea care este consecința neascultării de dumnezeiasca voie, din clipa în care a intrat în viața omului a atras după sine experiența ei tragică, taină nedezlegată și nedepășită și prezentă în mod chinuitor în viața lui. În timp ce omul dorește veșnicia și o arată prin toate faptele lui și încercările lui de a face ceva măreț, vine stricăciunea și moartea să surpe și să distrugă nădejdile și așteptările lui.

În această problemă elementar omenească, ce răspuns are să ofere civilizația contemporană, ultimul cuvânt al științei? Ea poate să ne distragă gândul de la problemă, cu confortul, cu televizorul și prin neîncetata preocupare, dar nu poate să ne ajute deloc să găsim o soluție. Ne lasă cu cruzime complet neajutorați în puterea atotputernică a morții.

Singurul care poate să vindece din rădăcină boala aceasta a firii noastre omenești este Dumnezeu-Omul Hristos, Viața Însăși, izvorul și dătătorul vieții. Moartea n-a putut să-L țină pe Acela care a plăsmuit întreaga făptură și Care-i dă viața în fiecare zi. Dătătorul de viață a călcat moartea, a biruit-o și a nimicit-o cu Învierea Lui. A dat mai cu seamă și tuturor oamenilor posibilitatea să participe la acest trup înviat al Lui, Biserica, și să trăiască încă de pe acum și preguste, ca o arvună, bucuria învierii și, după a doua Lui venire, cu deplinătate.

Această participare la Trupul înviat al Dumnezeu-Omului și faptul că simțim bucuria învierii ca pe o realitate zilnică, bucurie care a țâșnit din mormântul gol al Domnului, constituie adevăratul și unicul progres și autentica dezvoltare. Toate isprăvile omenești și toate cele pe care le vom izbuti în viitor, chiar dacă vom reuși să ajungem pe alte planete, nu vor înceta să constituie diferite faze ale nenorocirii și chinului omenesc de-a lungul veacurilor. Izbăvirea și mântuirea vor fi date tuturor celor care au alergat la Acela Care a înviat din morți și este Începutul Vieții, Tărâmul celor vii. În Acesta cineva va găsi dintotdeauna și va cunoaște adevărata măreție a omului, a chipului lui Dumnezeu, va simți frumusețea creației și va gusta slava lui Dumnezeu. Atunci abia cineva devine nu numai un progresist și contemporan, ci depășește orice progres al tuturor epocilor care vor urma.

Acest lucru s-a întâmplat cu Sfinții Bisericii noastre. De aceea prezența lor este întotdeauna vie la credincioși și moaștele lor rămân nestricăcioase și neschimbate de timp pentru că au asupra lor harul Domnului înviat.

Au urmat Sfinții, cu toată dispoziția inimii lor, înțelepciunea lui Dumnezeu singura realitate întotdeauna nouă și importantă în istoria și viața omenească și au devenit ei înșiși înțelepți cu adevărat și luminați și de aceea au trecut în veșnicie și rămân mereu exemplu pentru cei care iubesc cu toată puterea lor înțelepciunea.

Apostolul Pavel zice în mod caracteristic, ca să ne arate ce mare prostie și nebunie este să ne lăsăm atrași de diferite idei omenești „Pentru că fapta lui Dumnezeu socotită de către oameni nebunie este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor” (I Cor. 1, 25). Și ceea ce poate să se considere ca nebunie și slăbiciune la Sfinții lui Dumnezeu aceasta este neîndoielnic cel mai înțelept și mai puternic decât înțelepciunea și puterea omenească anulată.

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)