Sigur știți că Evidența diavolului este un film, titlul unui film extrem de dureros, despre evidența răului în perioada nebuniei care a marcat Holocaustul. Urmărind modul în care răutatea crește, în care omul de rând poate fi manipulat, otrăvit ideologic și transformat în fiară. De ani de zile urmăresc cum se inflamează unii și alții la momentul pelerinajului de la Sfânta Parascheva și nu pot, să mă ierte dumnealor, să nu identific răutatea râncezită în cuvintele lor. Cum găsesc an după an motive să umilească pelerinii, să alunge orice fel de tandrețe socială din spațiul ambițiilor de rating. Au câștigat un pic de credibilitate? Perfect, o aruncă vitriol de cuvinte pe fața Sfintei Parascheva. Și sunt mereu și mereu găzduiți, în altarele noii deziceri de umanul din noi – platouri ori pagini media, colțuri de vădită manipulare ori de înciudată mediocritate. Pare că sunt dușmanii oricărui om ce se atinge de Sfântă sau ar încerca să gândească asupra prezenței sale la raclă. Nimic din sfințenia zilelor acestora nu pare să vindece răutatea sintetică în care se aruncă. Sindromul Gherghesenilor – în care porcii sunt mai importanți decât oamenii – rămâne profilul oricărui cârtitor autorizat împotriva Bisericii ori a Sfinților săi. Nu? Imediat ar trebui să înceapă pelerinajul de Sfântul Dimitrie de la București. De ce nu contează nimic din voința celor mulți și tăcuți? Doar pentru că nu fac gargară, că nu au sprijin media ori pur și simplu nu sunt puși pe ceartă? Nu-i doar atât.

E în firea creștinilor să vrea să-și păstreze liniștea rugăciunii. Ieșirea în stradă cu gălăgie ori forțări ale altor creștini – chiar îmbrăcați în veston – cu jigniri și urlete, cu steaguri și trompete cântând, denotă necunoașterea Scripturii dar și slăbiciunea unui stat îmbolnăvit de gălăgia continuă prin care politicul și-a impus voința partinică. Adică exact ce nu ar avea – constituțional – voie să facă. E drept că efortul cumințeniei nu e pe placul plagiatorilor de farisei. Dar e soluția permanentă la toată agitația pe care o simțim mereu și mereu în preajma apropierii de Sfânta Paraschiva. Să legi de prezența unor oameni care acum stau în frigul nopții și în căldura tandreței rugăciunii creșteri ori descreșteri ale unor cifre ține de parșivismul prin care am ratat adevărul din ordinea de zi a anului pandemic ce a trecut. Din acest motiv nu mai crede nimeni pe nimeni. Pentru că toți au vorbit despre toate mai puțin despre oameni. Mai ales despre „paraschivii” simpli, cuminți, care au oricum de muncă, în ce-i privește, cu sine însuși pentru mântuire. I-am citit pe mulți și îi ascult acum șfichiuind în fața Sfintei Parascheva toată frustrarea așteptării momentului. Nu trebuie să așteptați atât. Vă rog frumos, zdrobiți creștinismul în fiecare zi. Inutil dezintegrării pe care o numiți integrare. Ridicați statui și dărâmați icoane. E fundamental să nu mai creadă nimeni în Hristos. Abia atunci vor putea crede în psihiatrii și jurnaliști acizi, în mediocritate ca formă de emancipare. Abia așa atingeți apogeul evidenței diavolului în care hoții pot conduce Țara, iar oamenii cuminți sunt așezați în rând, pentru exterminare sufletească. În fond la ce bun un suflet dacă nu poate fi cumpărat?

Sfânta Parascheva așteaptă dincolo de orice furtună ca un țărm. Pentru mulți e corabie ce înfruntă înspumata ură care ucide, ucide pe bază de pante și platouri de procente, ucide pe baza analizelor mediocre și răutăcioase. Ucide. În curtea Catedralei din Iași o stare de bine vindecă starea de rău? Trebuie atacată, înjurată, boicotată. Nu e bine la vreme de derută să mai ardă faruri de nădejde. Se pierde controlul. Se cheltuie de pomană o propagandă care azvârle cu artificii într-un război în care adevărații eroi sunt tăcuți, lucrează, construiesc încredere. Mă așteptam să ieșim din logica măsurării cozilor la UPU și la moaște, dar am uitat că nu există nici o șansă să vindeci de manipulare cozile de topor care au reînviat un soi de comisariat al răutății pentru a nu tăcea. Întreb așa, pentru prietenie, care poate fi câștigul rănirii unor oameni? Chiar avem o elită culturală în emisie și o cultură a retardaților culturali în tandra așteptare la coada la Moaște? Am fost puternici ca democrație doar urlând, înjurând, boicotând morala socială, aplicând mereu și mereu dubla măsură democrației? Doar mințind suntem noi? Doar minciuna învelită în staniolul publicității e libertate? Aici este cheia pelerinajului acestuia de toamnă târzie și iarăși pustie.

Am descoperit că, la Maratonul proiectelor de la Sibiu, unii aleargă 5000 de metri, alți 20 de km sau 40, alții – mai ales cei mici – aleargă puțin, fizic, dar cu o emoție prin care ar învinge orice distanță. Unii aleargă pe loc, separat de mulțimi, dar aleargă și trimit dovada. E important să fim toți împreună. Pe marginea traseului de alergare, știu ce zic, copii și tineri te susțin suflând în fluiere stridente. Organizarea e, sincer, impresionantă. Fiecare luptă pentru crezul său, pentru proiectul în care crede. Fiecare pas contează. Fiecare medalie – anul acesta am primit toți o medalie pe care scria 10 (de la zece ani de maraton dar și nota 10, cred) – înseamnă un om care încearcă să fie comunității de folos. De sute de ani, la racla Sfintei Paraschiva, trec linia de sosire mii de oameni. Cu proiectele lor de viață, rănile și neputințele lor. Fiecare gest de dragoste contează. O Românie care își pierde maratoniștii e tristă, nedumerită și își pierde forța de a schimba ceva. Cu fiecare din noi aleargă crucea noastră sau necredința noastră. Dar fiecare pas contează, ne adună, ne crește, ne face să simțim că facem parte dintr-un tot. Finalitățile și metodele pot fi diferite. Dar nu putem la nesfârșit să ne obstrucționăm de dragul spectacolului ieftin al urii. Evidența diavolului nu se poate înfrânge decât în cumințenia creșterii binelui între oameni. Nimeni nu ne obligă să fim mediocrii și suficienți. Unii par încântați să fie așa, dar nu despre ei vorbim. Vorbim de oamenii care au idealuri, cred, se roagă, au voința de a schimba. Dacă nu reușim să înțelegem asta de ce am mai crede în evoluție, în revoluția indiferențelor noastre.

Mulți nu au mai plecat spre Iași. O doamnă chiar spunea că pare o înmormântare mai degrabă, decât un praznic. Dar poate că asta e lecția să prețuim să stăm mai mult împreună, când o fi, mai atenți la nevoile prin care se definește o comunitate. Am simțit alături de maratoniștii Sibiului – indiferent de proiect, gând ori credință – că fac parte dintr-o propunere de unitate a Țării care are nevoie de toți oamenii săi. Care refuză să facă loc diavolului dezbinării și luptă. Chiar așa, ne putem permite să ne tot rupem unii pe alții? Să fim împotriva logicii lui Dumnezeu, Care nu are pierde pe nimeni? De aceea Sfânta Paraschiva, Sfinții Dimitrie Mucenicul și cel Nou, Sfântul Iosif de la Partoș, Sfântul Andrei Șaguna, Sfânta Filofteia ori Tatiana și ceilalți toți, sunt toți propuneri de exerciții de împreună-alergare spre Hristos. Unii nu o fac pentru că nu cred. Și devin comentatori. Fie. Dar nimic, absolut nimic nu se compară cu liniștea dăruirii proiectului tău de viață timpului  de jertfă și curaj.

În ziua ei, mă voi pleca în Altarul slujirii, aici la Sibiu, știind că așa mă voi așeza în taina pelerinajului. A drumului împreună cu Sfânta Parascheva, co-echipiera noastră de maraton spre Împărăția cerului!