În acelaşi pasaj din „Cartea Facerii” în care se descrie zidirea omului, se spune că acesta a fost făcut „bărbat şi femeie”. (Hristos însuşi a citat acest loc din „Facere”. La Marcu (10, 6) El spune: „Dar din începutul zidirii bărbat şi femeie i-au făcut pre ei Dumnezeu”. Cuvintele Sale, „de la începutul zidirii” contrazic limpede ideea evoluţioniştilor şi a susţinătorilor vechimii pământului că au existat milioane de ani de istorie a pământului înainte de apariţia fiinţelor umane. Dar ţine oare această deosebire de chipul lui Dumnezeu? Sfântul Grigorie al Nyssei explică faptul că Scriptura se referă aici la o îndoită facere a omului:

„Ceea ce a fost făcut «după chip» şi ceea ce e azi în stare de plâns, sunt două lucruri cu totul deosebite. Scriptura spune că «a făcut Dumnezeu pre om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pre dânsul». Crearea celui ce a fost făcut «după chip» şi-a atins din acel moment desăvârşirea. Dar Scriptura se întoarce din nou şi ţine să precizeze: «bărbat şi femeie i-a făcut pre ei». Cred că toţi sunt de părere că acest lucru nu s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar, căci, după cum zice Apostolul, în Hristos «nu este parte bărbătească şi femeiască». Cu toate acestea, Scriptura ne istoriseşte că în aceste două direcţii s-a împărţit omenirea. Cel puţin aşa ni se dă să înţelegem din felul cum s-a compus fraza, căci mai întâi ni se spune: «a făcut Dumnezeu pre om», şi: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pre dânsul», iar în continuare se adaugă: «bărbat şi femeie i-a făcut pre ei», afirmându-se, prin aceste cuvinte din urmă, ceva cu totul străin de însuşirile lui Dumnezeu.

Cred că prin cele spuse, Scriptura ne înfăţişează aici o învăţătură de mare însemnătate, şi ea se cuprinde în următoarele: firea omenească stă la mijloc, între două extreme, opuse una alteia, între fiinţele dumnezeieşti şi netrupeşti, pe de-o parte, şi viaţa dobitoacelor şi vietăţilor necugetătoare, pe de altă parte [idee similară cu cea a Sfântului Grigorie Teologul, pe care am citat-o]. Într-adevăr, în alcătuirea omului, uşor le putem surprinde pe amândouă: de la Dumnezeu el a primit cugetul şi puterea de judecată, care este comună pentru bărbat şi femeie, iar din lumea necugetătoarelor, omul are alcătuirea trupească şi toate cele trupeşti (căci oricine face parte din categoria oamenilor, are pe deplin şi una şi alta din însuşiri). Desigur că întâietatea o are puterea de cugetare, după cum am desprins din istoria privitoare la facerea omului, în care abia în al doilea rând ne vorbeşte despre faptul că legătura şi apropierea lui cu lumea celor necugetătoare este o rânduială pentru înmulţire. [...]

Cela ce a chemat toate la viaţă, şi Care a fost în măsură să plăsmuiască pe om ca întreg, prin voinţa Sa, după un tipar sau calapod dumnezeiesc, Acela, [...] prin puterea atotvederii Lui, a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea dreaptă şi căderea care a urmat; iar ca urmare a abaterii de la viaţa îngerească, pentru ca să nu nimicească sufletele omeneşti, [...] a rânduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în loc să rămânem la vrednicia îngerească, El ne-a îngăduit să transmitem viaţa de la unii la alţii întocmai ca dobitoacele şi ca vietăţile necugetătoare.”

Deci, chipul lui Dumnezeu care, aşa cum învaţă toţi Sfinţii Părinţi, ţine de suflet, şi nu de trupul omului, nu are nimic de-a face cu împărţirea între bărbat şi femeie. S-ar zice că în «ideea» de om a lui Dumnezeu - aşa cum va fi omul în Împărăţia Cerurilor - nu se află parte bărbătească şi femeiască; dar Dumnezeu, prevăzând căderea omului, a făcut această împărţire, legată în chip nedespărţit de vieţuirea pământească a omului.

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 98-99)