Femeia, şezând în casă, ca într-o şcoală de filozofie, şi adunându-şi mintea în sine va putea să ia aminte la rugăciuni şi la citiri şi la cealaltă filosofie. Şi precum cei ce locuiesc în pustietăţi nu au nimic care să-i îngreuieze, aşa şi ea, fiind pururea înlăuntrul casei, poate necontenit să se bucure de linişte.

Iar dacă, uneori, ar avea neapărată trebuinţă chiar să şi iasă, nici atunci nu-i va fi această umblare până acolo unde trebuie să meargă pricină de tulburări. Căci venirea până aici, la biserică, sau trebuinţa de a-şi îngriji trupul la baie sunt ieşiri absolut necesare pentru femei. Dar cel mai mult timp ea şade în casă şi poate şi ea să filosofeze, dar şi, primindu-l pe bărbat, să-l domolească, dacă e tulburat, să-l potolească, să taie de la el gândurile sălbatice şi cele de prisos. Şi aşa, iarăşi să-l trimită înapoi, eliberat de relele câte le-a adus din for şi încărcat cu bunătăţile câte le-a învăţat de acasă.

Căci nimic, nimic nu este mai tare decât femeia evlavioasă şi înţeleaptă, spre a potoli şi a modela sufletul soțului ei. Căci nu-i rabdă bărbatul aşa nici pe prieteni, nici pe dascăli, nici pe stăpânitori, cum o îngăduie pe îndemnătoarea şi sfătuitoarea care locuieşte împreună cu el. Căci îndemnul ei are şi oarecare plăcere, din pricină că el iubeşte foarte pe împreună-sfătuitoarea sa.

Şi vă pot spune de mulţi bărbaţi aspri şi neîncovoiaţi, care au fost domoliţi astfel. Căci aceasta (femeia) este şi părtaşă a mesei şi a patului, şi a facerii de copii, şi a vorbelor, şi a lucrurilor de taină, şi a intrărilor, şi a ieşirilor, şi a multor altor lucruri, fiind legată întru toate de el şi atât de lipită de el, precum capul este legat în chip firesc de trup. Şi, dacă este înţeleaptă şi grijulie, peste toate va călca şi le va birui, pentru grija faţă de soţul ei.

De aceea, o îndemn să facă lucrul acesta şi să-l sfătuiască cele de trebuinţă pe bărbat. Căci, după cum spre virtute, aşa şi spre răutate, are multă putere să-l îndemne.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, traducere Pr. Marcel Hancheș, Editura Învierea, Timișoara, 2005, p. 82-83)