Copiii, ca şi părinţii, trebuie să trăiască cu frica de a păcătui, cu sentimentul de căinţă, care începe odată cu învăţarea cuvântul „iartă-mă” chiar şi pentru cele mai mici greşeli.
Unii duhovnici îl împărtăşesc pe copil fără spovedanie pentru ultima dată chiar în ziua când acesta împlineşte 7 ani. În acest caz, e de datoria noastră să-i explicăm că de acum încolo el nu mai este prunc şi este responsabil pentru toate faptele şi păcatele sale, că începând din această zi el a devenit matur.
De fapt, problema împărtăşirii până la vârsta de 7 ani fără spovedanie sau cea a primei spovedanii nu este considerată a fi principială. Considerăm că ea trebuie rezolvată, depinzând de nivelul individual al dezvoltării intelectuale şi morale a copilului. Cu toate acestea, este preferabilă a doua variantă, deoarece este mai canonică.
Încă din pruncie trebuie să insuflăm în sufletul copilului sentimentul responsabilităţii pentru greşelile săvârşite şi cel al datoriei. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să trăiască cu frica de a păcătui, cu sentimentul de căinţă, care începe odată cu învăţarea cuvântul „iartă-mă” chiar şi pentru cele mai mici greşeli.
Copilul trebuie să aibă sentimentul de ruşine pentru cuvintele, faptele şi sentimentele nepermise. Înrădăcinarea în conştiinţa copilului a noţiunii de păcat cere un mare tact şi multă înţelepciune din partea părinţilor. Ea este îngreunată de faptul că societatea de azi a pierdut noţiunea de păcat, dar mai ales sentimentul de ruşine şi modestie. Iar, fără acestea, curăţia sufletească şi trupească se păstrează cu greu.
(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, pp. 67-68)
