Rugăciunea trebuie să se facă în taină, ca să nu ştie vecinii şi rudele cum şi cât se roagă şi posteşte fiecare în casă. Căci aşa ne învaţă Mântuitorul: Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6,6). A intra în cămară înseamnă a te ruga din inimă, a te ruga în taină. Rugăciunea să se facă în comun, cu toţi membrii familiei − părinţi, fii şi nepoţi − mai ales când copiii sunt mici, căci zice Domnul: Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Rugăciunea în comun are mai mare putere decât rugăciunea individuală, însă unde nu sunt copii mici, creştinii se pot ruga singuri.

Rugăciunea să se facă din inimă, cu credinţă, cu post şi metanii după putere, cu statornicie şi cu multă smerenie, cum zice proorocul David: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu (Psalmul 129,1). Iar în alt loc zice: Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50, 18). Apoi zice: Smeritu-m-am şi m-am mântuit (Psalmul 114, 6). Este mare păcat să se laude cineva cu rugăciunea şi cu faptele sale bune, căci pierde toată plata şi este părăsit de Dumnezeu. Rugăciunea să se facă neîncetat de către credincioşi, adică în tot timpul şi locul, atât din carte cât şi liber, din memorie, repetând mereu pe cale şi la lucru rugăciuni scurte, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5,17).

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 97)