Psihologii care dau vina pentru nevrozele unor pacienţi pe educaţia lor religioasă ar dori să se evite orice fel de educaţie religioasă. Aşa cum văd ei lucrurile, familiile religioase impun limite rigide cu privire la ce este sau nu acceptabil în gândire şi comportament, şi această aşa-zisă rigiditate, susţinută de frica de o autoritate supranaturală, îl împiedică pe copil să fie el însuşi. Biserica noastră nu gândeşte aşa. Tradiţia îl angajează pe copil încă de la concepţie şi cu toţii, părinţi, naşi, suntem chemaţi ca nişte creştini responsabili, să fim modele pentru tineri şi să-i învăţăm credinţa noastră şi viaţa pe care aceasta o implică.

Adulţii se pot simţi sfâşiaţi din cauza echilibrului delicat pe care trebuie să-l realizeze între influenţa pozitivă pe care trebuie s-o exercite asupra copiilor şi necesitatea de a le da libertatea necesară unei dezvoltări personale. Nu există răspunsuri clare care să elimine orice dilemă, dar există câteva susţineri pe care creştinii ortodocşi le aduc cu ei în această chestiune:

Domnul i-a încurajat pe cei care şi-au adus copiii la El. Biserica noastră încurajează botezul copiilor şi participarea lor la celelalte Sfinte Taine. Dacă în curăţia copilăriei copilul nu-L gustă pe Dumnezeu, el va fi mai puţin liber să-L descopere pe Dumnezeu ca adult. Nu va fi ferit de „orice constrângeri”, ci va creşte călăuzit de alte constrângeri. Multe din acestea sunt dăunătoare, pătimaşe, înrobitoare şi obstacole în faţa harului dumnezeiesc.

Pot să apară nevroze din cauza lipsei unor standarde absolute acasă, îndeosebi acolo unde nu se învaţă nici o credinţă şi unde nevoia fundamentală pentru toţi oamenii de a fi uniţi cu Creatorul lor rămâne nesatisfacută. Un psiholog scria: „În unele familii în care religia e mai explicit şi mai constant evocată, ritualuri practicate, legi şi reguli impuse, valorile spirituale devin pentru copii o parte a vieţii emoţionale pe care se luptă să o consolideze pentru ei înşişi”. O educaţie religioasă întemeiată pe o adevărată concepţie despre Dumnezeu e un instrument al dezvoltării personale.

Căutarea religioasă implică întreaga persoană, nu numai intelectul. Dacă amânăm căutarea până ce se dezvoltă intelectul nostru, acesta va fi lipsit de luminarea care vine de la inimă, de la rugăciune. Îşi va începe căutarea cu un „handicap”. Chiar dacă prezentarea credinţelor lor de către părinţii noştri ne sufocă, vine o vreme când suntem responsabili de tot ce am făcut în trecutul nostru. Altfel, fiecare generaţie ar putea pur şi simplu să dea vina pe generaţiile anterioare pentru oricare dintre propriile sale defecte. Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel care ştie să facă negustorie câştigă mult; iar cel ce nu ştie suferă pagubă.

Tradiţia însăşi nu poate fi impusă cu forţa, tocmai pentru că este veşnic adevărată. Cu atât mai puţin va trebui să impunem copiilor noştri propria noastră înţelegere limitată a Tradiţiei. Deviza noastră ca învăţători este: „Nu stingeţi Duhul” (I Tesaloniceni 5, 19). Există grade de importanţă între elementele Tradiţiei noastre bisericeşti. Nu trebuie să fim rigizi acolo unde Tradiţia însăşi este flexibilă. Dacă e în joc o problemă importantă, adeseori e mai bine să lăsăm deoparte alte chestiuni.

Copiii noştri trebuie să se simtă siguri că pot exprima şi pot face lucruri care nu sunt conforme cu Tradiţia Bisericii fără să-şi strice relaţia lor cu noi. Nu trebuie să ne aşteptăm la un comportament perfect sau la o teologie perfectă. Creştinii adulţi trebuie să aibă răbdare şi toleranţă așa cum are Dumnezeu cu noi. Dezaprobarea noastră trebuie și poate să fie ascunsă. Spre propria noastră surpriză, putem să reacţionăm neutru sau chiar pozitiv, descoperind adevărul într-un loc neaşteptat. Vrem să salvăm curajul copilului de a nu se ascunde de noi; şi înainte de toate, să-i întărim convingerea că e iubit în mod necondiţionat.

Pe măsură ce creşte, să-l încurajăm pe copil să se roage şi să consulte, în privinţa unor decizii, o persoană experimentată spiritual (duhovnicul). Părinţii să înveţe să accepte să fie excluşi din unele decizii privitoare la copil şi luate de către copil. Un copil are nevoia şi capacitatea de a investiga prin propria experienţă învăţătura auzită sau văzută la alţii. „Roagă-te pentru asta”, „Citeşte despre asta”, „Gândeşte-te cum te simţi după Sfânta Împărtăşanie...” ‒ astfel de fraze trebuie să apară în educaţia creştină. Nu trebuie să ne fie teamă de o astfel de pedagogie. Adevărul poate să reziste unui astfel de test într-un mod în care spălarea creierului nu poate. E o zonă în care Biserica diferă radical de o sectă, chiar dacă amândouă „încearcă să transmită un set fix de idei”.

(Maica Magdalena de la Essex, Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă, Editura Deisis, pp. 151-155)