Fără Dumnezeu nu există unitate. Nu există memorie colectivă. Doar frânturi de amintiri, împănate cu idei noi și cuvinte puternice, în stare să convingă anumite persoane, în anumite condiții, să fluture, împreună, un stindard. Poate chiar unul necunoscut până atunci.

Dacă ar exista un edificiu dedicat memoriei colective a umanității, în jurul său ar trebui să șadă, cuminți, statuile celor care au încercat să manipuleze amintirile, spre a obține foloase de moment sau înrădăcinate în secole. Aceasta nu pentru a-i cinsti, ci pentru a rememora adevărul. Iar edificiul ar trebui să aibă, pe frontispiciu, cuvintele: „Învățați din greșelile trecutului, altfel le veți îmbrățișa, pe rând, în prezent, cu fiecare pas prin ignoranță”.

Nostalgia, amestecată cu niște cuvinte bine plasate, ne va convinge de fiecare dată că prezentul este un soi de trecut mai ponosit. Iar viitorul va trebui să semene cu trecutul acela, poate pe nedrept lăudat, ceea ce va alimenta cercul vicios al nedevenirii generațiilor.

Fără Dumnezeu nu există evoluție. Nici personală, nici colectivă. Doar o veșnică reîntoarcere la erorile altor vremuri. Viața în numele altora și viața trăită pentru alții. Două fațete ale defetismului dus până în pragul depersonalizării. Sacrificarea prezentului, sub pretextul trăirii clipei. Cui îi folosește căderea din har?