Trăim bucuria sărbătorilor Nașterii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. Totul se umple de lumină și bucurie pentru evenimentul care a schimbat istoria lumii. Marea veste ne este adusă dincolo de pragul casei, de către vestitorii minunii de la Betleem. Icoana sfintei Nașteri poartă cu sine o fărâmă din sfințenia, simplitatea, dar și din binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel care a preferat fânul și ieslea, în locul palatului și al confortului.

În tot acest context, plin de căldură sufletească, singurul subiect de interes prezentat de sursele informatice rămâne „vizita interesată a preotului, cu ocazia Crăciunului”. Nu susțin că nu există cazuri în care se întâmplă să fie așa. Însă, vreau să zugrăvesc și un alt tablou – o față nevăzută a Bisericii. O față care este trecută cu vederea – poate și din dorința Bisericii de a rămâne neștiută, o Liturghie tăcută și smerită, o Liturghie personală și sfântă.

Nu voi reda aici statistica socială a Patriarhiei Române pentru anul 2014 care este, de altfel, impresionată. De multe ori, s-a acuzat că Biserica nu este o instituție viabilă din punct de vedere social. Nu știu să răspund, dar știu că se fac eforturi considerabile ca semenilor noștri să le fie mai bine.

Știu însă, foarte bine, altceva: că trăiesc în mijlocul unei Biserici vii! Argumente? Duminica aceasta, la biserică a venit o femeie în vârstă, cu o sacoșă pe care abia o târâia. „Au sosit ajutoarele de la Uniunea Europeană. Eu mai am, dar poate altul nu are. Să se bucure și acela, căci și la el este Crăciun!”, a spus femeia, cu ochii plini de lacrimi! Asta numesc eu Biserică vie! Biserica este acolo unde comunitatea euharistică, a celor care se adună în jurul Sfântului Potir, la inițiativa preotului zice un „DA” hotărât, atunci când necazul lovește pe un frate. Indiferent de religie sau naționalitate, am văzut parohii care au ridicat doar în câteva zile casele incendiate ale ortodocșilor, dar și ale penticostalilor, fără a se pune o anumită condiție.

Atunci când omul se află în necaz – i-a ars casa, i s-a îmbolnăvit rău vita sau a căzut în altă nenorocire, preotul și comunitatea nu au aşteptat să fie chemați, ci de îndată au fost acolo! „Cum să mă duc eu la ei? La familia X!?” sau „Păi, dacă nu vin la biserică, eu ce să le fac?”… Nu așa a fost pusă problema! Ajutăm și atât!

Deși instituțiile sociale ale statului fac eforturi pentru ajutorarea celor aflați în nevoi, acestea sunt insuficiente. Completează Biserica. De ce? Pentru că, de cele mai multe ori, preotul intră acolo unde asistentul social nu există, nu are acces ori nu are curajul să intre. Mai ales în lumea satului, acolo unde mai sunt doar câțiva bătrâni, statul și-a retras toate instituțiile. Cine a rămas? Preotul și familia sa! Învăţătorul dispare, profesorii au plecat spre centre mai mari, medicul nu mai este, poștașul mai vine de două ori pe săptămână, însă părintele rămâne acolo. Fără a fi recompensat de nimeni, preotul, pe lângă duhovnicie, sfătuire, îndrumare, liturghisire este stâlpul comunității. Dacă se iveşte un caz grav de boală, creștinul bate la poarta părintelui… care-l ia în mașină și-l duce la spital. Părintele este farmacistul de serviciu, face cumpărături pentru jumătate de parohie, livrează și pachete, ba mai plătește și facturi. Caută soluţii, face anchete sociale, face meditaţii pentru elevii din familii cu posibilităţi financiare reduse, se ocupă de hăinuțele și de mâncarea multora, toate în liniște. O masă caldă, o haină şi o vorbă bună au făcut pe mulți copii să își continue studiile – pentru că părintele pe copiii satului îi  iubește tot aşa de mult, cum îşi iubeşte proprii copii. O picătură din oceanul de nevoi! Cea mai mare bucurie este să vezi că cineva a venit cu lacrimi în ochi şi pleacă cu faţa senină!

Toate acestea sunt prezentate doar la o primă vedere pentru că, dacă pătrundem un pic în viața cotidiană a unui preot, ne vom îngrozi de dramele pe care le întâlnește. Într-o anumită parohie, părintele, după dumnezeiasca Liturghie, cu gentuța într-o mână și plăsuța cu bunătăți în cealaltă, poartă de grijă unor bătrâni paralizați și țintuiți la pat. De unde acest obicei, când la acea oră ar putea să fie la masă, cu familia sa? Într-o duminică a observat că o bunicuță a lipsit de la slujbă… a găsit-o abia suflând. De miercuri nu îi călcase nimeni pragul, deși era iarnă și la fel de frig în casa, ca și afară. A făcut focul în sobă, a încălzit apă, a chemat vecinele – iar bunica trăiește și astăzi. De atunci, în fiecare Duminică își continuă pelerinajul, și abia apoi merge acasă!

Nu cred că există parohie în țara noastră în care să nu se ofere ceva celor aflați în suferință, cu ocazia marii sărbători a Nașterii Domnului. Poate că nu suficient, așa este – dar, un cuvânt bun, o portocală și o pâine pot aduce mângâiere. Îmi amintesc de Crăciunul trecut. La Liturghia fastuoasă și solemnă, atunci când toată lumea era zâmbitoare și liniștită, fața părintelui era întristată. Cu un semn subtil, m-a chemat în taina Sfântului Altar: „Sunt neliniștit, nu știu cum să fac. Aseară am găsit o femeie singură și bolnavă de plămâni. Nu avea nimic pe masă și i-am promis că o să-i trimit. Dar, acum e prima zi de Crăciun și totul este închis! Încercă, poate găsești ceva pentru ea”, a zis, dându-mi un bănuț. Am găsit un magazin deschis și am luat de acolo câteva daruri. Femeia aștepta la poartă: „Am știut că părintele se va ține de promisiune, că o să am și eu ce mânca astăzi!”. Am ajuns înapoi la biserică. „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Sa”, se cânta în Biserică. I-am șoptit părintelui: „Gata, am rezolvat” și chipul i s-a înseninat.

Nu sunt fapte mărețe, nici interesante pentru paginile ziarelor. Sunt fapte de suflet, fapte care se petrec în liniște, în orice biserică. Este o față nevăzută a Bisericii, pentru cei care nu sunt în Biserică. Pentru noi, ceilalți, este Biserica vie!