Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul.

Minunea pe care Domnul a făcut-o într-o sinagogă, vindecând cu o femeie gârbovă, tinde să se piardă printre numeroasele miracole săvârșite, printre altele tot în zi de sabat, înfruntând supărarea celor care respectau rânduiala zilei de odihnă cu strictețe absolută.  Iisus a mai vindecat sâmbăta un om cu mâna uscată (Lc 6,10), un slăbănog care zăcea în preajma scăldătoarei Vitezda (Ioan 5,9) și un orb din naștere (Ioan 9,7), la scăldătoarea Siloamnului. Adesea Mântuitorului îi sunt aduși înainte tot felul de bolnavi iar El îi întreabă, pe aceștia sau pe cei ce i-au adus, de cred că El poate să le aducă vindecarea. Femeia gârbovă însă nu schițează vreun gest, sau cel puțin Evanghelistul nu înregistrează o cât de mică inițiativă a femeii de a cere vindecarea. Însă nici nu e de mirare. Boala de care suferea îi făcea imposibilă privirea în sus și tot la fel comunicarea cu un interlocutor. E cam greu să comunici cu cineva dacă stai cu capul în pământ, eventual doar întorcându-te cu greu pe o parte poți spune câteva cuvinte. Dar din perspectiva celor sănătoși, cu propriile probleme, o persoană cu un asemenea handicap e un fel de semi-om. Dialogul cu el înseamnă aproape întotdeauna că acela va cere ceva, ori ajutorul în deplasare, ori o mică pomană. Mulți oameni gârboviți trăiesc din cerșit și viața lor e un chin nu numai din cauza mobilității reduse, ci și din cauza vieții mizere. Într-o asemenea stare se afla probabil și femeia gârbovă de optsprezece ani, dar ea se afla totuși de sabat în sinagogă. Multe dintre bisericile noastre, de țară sau de oraș, au „gârbovul de serviciu”. Dacă ne cercetăm amintirile aproape întotdeauna o să dăm de un asemenea bărbat sau o asemenea femeie care apare la slujbă când te aștepți mai puțin, se nimerește să blocheze intrarea sau ieșirea credincioșilor veniți și ei la slujbă, ba chiar și preotul ieșit la vreun moment rânduit cu cădelnița se împiedică de el (sau ea) și uneori îi rostește la repezeală să se dea din drum. Acești oameni există și nu sunt chiar rari, dar memoria noastră adesea tinde să lase în fundal persoanele care ne agasează prin nevoile lor speciale.

Nu știm dacă iudeii din sinagoga unde tocmai se afla Iisus, o cunoșteau pe femeia gârbovă. Totuși în optsprezece ani trebuie să se întâmple să te intersectezi cu un om, să ai un contact mai direct decât observarea de la distanță. Poate că unii îi acordau sprijinul pe măsura puterii lor, dar și pe măsura ei de a primi sprijinul. Pe atunci cu siguranță existau mult mai puține posibilități de ameliorare a gârboviei decât astăzi, când cel puțin există scaunul cu rotile, precum și instituții dacă nu de recuperare, atunci măcar de tratament îndelungat sau specializate cu îngrijirea celor cu handicapuri locomotorii. Dar Hristos îi cunoștea sufletul acestei femei, care era și ea ca toți ceilalți fiica lui Dumnezeu. Și nu a mai sâcâit-o și El cu întrebări inutile, de genul „ai vrea să fii sănătoasă?”. A chemat-o numai la Sine, ceea ce înseamnă că totuși putea să se deplaseze, iar imediat i-a zis că e dezlegată de neputința ei. Handicapul nu e văzut aici neapărat ca o boală, ci similar unei posedări demonice, o asociere pe care azi noi cu greu am putea-o face. Dar Domnul Însuși spune că ea zăcuse legată de satana așa cum animalele sunt legate la iesle de către proprietarii lor. Gârbovia poate fi așadar și o urmare a lucrării diavolești, nu numai un defect din naștere sau dobândit în urma unei traume fizice. Mila Domnului însă depășește orice înțelegere umană asupra vieții, așa încât cele mai nesemnificative personaje sunt scoase de El din anonimat și ajutate să devină membri de drept ai comunității.

Mila lui Iisus însă contrastează cu insensibilitatea și cinismul slujitorilor lăcașului de cult. Unul dintre ei se mânie nejustificat, nu negând minunea, ci răstindu-se la oameni. Desigur, reproșul său e adresat de fapt Domnului, dar el sună astfel: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei!” Se exprimă de parcă boala femeii era vindecabilă și sinagoga era spital. De parcă femeia timp de optsprezece ani a trecut numai sâmbăta pe la sinagogă și în oricare din restul zilelor de ar fi venit, s-ar fi putut vindeca. Măcar de ar fi spus direct Domnului că încalcă sabatul și ar fi bine să Își manifeste puterea vindecătoare în alte zile, atunci fățărnicia ar fi fost una obișnuită a fariseilor, dar acest presupus învățător nici nu are curajul să se adreseze direct lui Iisus, să Îl critice pe față.

Hristos la rândul său nu îl numește pe acest conducător de sinagogă fățarnic, ci spune la plural: „fățarnicilor”, arătând că sunt și alții care gândesc ca el, dar nu o spun. Și imediat le arată eroarea opticii lor printr-un exemplu de o simplitate debordantă, având puterea de a aduce pe oameni cu picioarele pe pământ la fel cum, după multe zile noroase, arătarea soarelui are puterea de a schimba tuturor starea de spirit, redându-le pofta de viață. El le spune că, așa cum oamenii tehnic vorbind încalcă sabatul dezlegându-și animalele de la iesle pentru a le adăpa, tot așa orice om dezlegat nu de orișice neputință, ci de legătura diavolului, are dreptul de a se adăpa din izvorul milei lui Dumnezeu în chiar ziua lui Dumnezeu. El o numește pe femeia vindecată „fiică a lui Avraam” redându-i demnitatea de moștenitoare a legământului încheiat de însuși Dumnezeu cu patriarhul vechitestamentar. În plus, fiindcă legea sabatului s-a dat doar în vremea lui Moise, Mântuitorul Hristos arată aici că legământul credinței încheiat de Dumnezeu cu Avraam primează în fața legilor mai noi și mai rigide. Altă dată spunea și mai concret: „Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2,27).

Fățărnicia fiind scoasă la iveală, puterea diavolească s-a risipit nu numai din femeia odinioară bolnavă, ci și din mintea și inima celor aflați de față: cei vizați s-au rușinat, iar restul poporului s-a bucurat. Cât de minunate sunt momentele în care iluzia de orice fel se risipește! Doar că este nevoie de cineva, care privind din altă perspectivă, să spună cuvântul potrivit pentru a-i trezi pe toți cei până atunci înșelați. Acesta e motivul pentru care creștinii, prezenți la biserică în mod regulat, au șanse ca într-o zi „banală” de sărbătoare să se bucure de această dezvelire a realității. Deși putem să trăim în Biserică înconjurați de tot felul de iluzii, de pildă iluzia propriei dreptăți, iluzia credinței și practicii corecte, într-o viață întreagă de om se ivește cândva momentul schimbării. El poate veni după decenii de participare la viața comunitară: femeia amintită în Evanghelie a primit vindecarea după optsprezece ani. Dar credința că Dumnezeu nu ne lasă de-a pururea în propriile dureri, fizice ori sufletești, nu are cum să rămână fără ecou înaintea Celui Atotbun.