Firea umană a primei desăvârșiri

 

Trupul este zidit. Aceasta înseamnă că reprezintă o construcție, poate cea mai complexă construcție a Universului. La zidirea trupului se modelează materia pământului cu gândirea lui Dumnezeu. După zidirea trupului, se naște cu adevărat omul întru suflet viu. La creația omului viu, Dumnezeu își dă sufletul din El pentru om. Suflarea de viață reprezintă respirația sau vitalitatea desăvârșită a dumnezeirii.

Omul apare mai întâi în emoția și preocuparea lui Dumnezeu față de perspectiva desăvârșirii pământului – (..) pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă  ploaie pe pământ și încă nu era om ca să lucreze pământul. Intenția lui Dumnezeu apare în același timp cu cea a necesității trimiterii ploii pe pământ. De aici se poate evidenția importanța apei nu doar pentru asigurarea vieții, ci și prin faptul că este prezentă în majoritatea activităților umane. Pentru a-și împlini lucrarea, omul merge mână-n mână cu apa. Omul se bucură de binefacerile apei, pentru a trăi și lucra pământul. Un pământ perfect, cu toate bune și frumoase în viziunea divină, se desăvârșește doar prin lucrarea omului. Omul deplin se desăvârșește lucrând pământul. „Și Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din țărână luată din pământ și a suflat asupra lui suflare de viață și s-a făcut omul întru suflet viu.” (Facerea, 2, 7b, ediția Anania)

Adam este creat de Dumnezeu din țărână, primul strat al pământului, cel mai expus la stihiile naturii, dar și cel mai roditor. Țărâna este spulberată de vânturi și ploi, dar în țărână își află rădăcinile măslinii milenari, din țărână se extrage esența hranei pentru toate ființele. Ar putea fi o explicație a sensibilității trupului, dar și a puterii de regenerare, fiind roditor de viață. Țărâna este un strat luat de la suprafața pământului, aceasta poate să însemne că trupul nu este o creație de adâncime, profundă, așa cum este sufletul.

Trupul are nevoie de toate acele condiții care să-l facă și să-l mențină ca pe un pământ roditor în toate etapele vieții. Dacă ne imaginăm splendoarea câmpurilor rodnice de miresme și triluri (recomand Acatistul Slavă lui Dumnezeu pentru toate), putem asimila cu importanța unui trup plin de viață, nobil în starea de bucurie. Trupul este zidit. Aceasta înseamnă că reprezintă o construcție, poate cea mai complexă construcție a Universului. La zidirea trupului se modelează materia pământului cu gândirea lui Dumnezeu. După zidirea trupului, se naște cu adevărat omul întru suflet viu. La creația omului viu, Dumnezeu își dă sufletul din El pentru om. Suflarea de viață reprezintă respirația sau vitalitatea desăvârșită a dumnezeirii.

Omul întru suflet viu este omul făcut dintru suflarea de viață a lui Dumnezeu. Omul, de unul singur, este doar trup. El este cu adevărat om prin comuniunea cu inspirația și respirația lui Dumnezeu. Din punct de vedere biologic, se știe că respirația are un rol important în circulația sângelui și oxigenarea creierului. Suflarea de viață a Cuvântului îmbunătățește în mod deosebit organismul și metabolismul uman. Omul nu se hrănește doar cu pâine, ci cu orice cuvânt care vine de la Dumnezeu. Omul deplin, trup și suflet, este pus de Dumnezeu în grădina Edenului. Grădina este un spațiu în care elementele naturale sunt îmbinate armonios. Mediul de viață este ecosistemul edenic. Pentru a gusta sublimul Raiului, Adam era înzestrat cu toate simțurile frumosului. Misiunea lui Adam era de a lucra și de a păzi Raiul.

În comunicarea primei porunci deslușim, printre veacuri, ascultarea lui Adam. Dumnezeu vorbește, iar Adam ascultă. Prin ascultarea dintâi, Adam transmite această elegantă tăcere în practica și înțelepciunea isihastă de mai târziu. Pe Dumnezeu îl poți auzi doar în deplină ascultare, nu în comentarii teologice. Adam este înzestrat cu facultatea de a înțelege limbajul lui Dumnezeu. El putea să aibă bunăstarea și cunoașterea depline doar prin ascultarea poruncii. De unul singur, se pare că nu avea capacitatea deplină în alegerea hranei fizice și spirituale. Poți să mănânci din toți pomii Raiului – aceasta este porunca iubitoare a bunăstării. Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci – o poruncă părintească, de ocrotire față de excesele minții. Cunoașterea autodidactă, fără glasul tainic al lui Dumnezeu, determină ambiția carierei, tirania minții și moartea simțurilor și, astfel, ,,cu moarte vei muri”.

Dumnezeu este Cel care sesizează drama singurătății: Nu e bine să fie omul singur. După cădere, aceasta s-a cuibărit în fiecare om ca un fior rece, care determină anxietatea. Omul nu poate trăi decât în comuniunea și armonia ființelor vii. De aceea, din aceeași țărână a mai zidit animalele și păsările, apoi le-a dus la Adam. Primul rol evidențiat al acestora era de a-l scăpa pe Adam de singurătatea desfătării egoiste. Adam le dă nume acestora, în funcție de afinitățile și caracteristicile constatate. 

Adam are primul vis de iubire, în prefigurarea persoanei potrivite. El caută printre ființele vii, dar nu-și găsește un om pe potriva lui. Adam, în căutările sale, își conștientizează valoarea superioară față de celelalte ființe vii, vocația și trăirile. De la aceea persoană potrivită vrea mai mult, pentru că îi poate oferi mai mult. Despre animale nu se spune că ar fi primit suflare de viață. Adam are nevoie de o ființă în aceeași respirație dumnezeiască. Pe Adam îl auzim, în Sfânta Scriptură, vorbind pentru prima data la vederea femeii sale: ,,De data aceasta, iată os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie pentru că a fost luată din bărbatul ei”. ,,De data aceasta” – exprimă rezultatul unor frământări și căutări ferme. Femeia este dăruită de Dumnezeu (a prefăcut-o în femeie și a adus-o la Adam), iar bărbatul confirmă și se bucură responsabil, ca de propria persoană (os din oasele mele și carne din carnea mea), de binecuvântarea divină.

Bărbatul dă numele femeii, fapt consacrat până-n ziua de azi. La starea civilă, numele de familie rămâne, în multe cazuri, numele soțului. ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup”. Respectul față de părinți este o poruncă ce străbate scripturile și mentalitățile din toate timpurile. Dar a lăsa pe tatăl său și pe mama sa este o precondiție a contopirii. A lăsa părinții,  în acest context, poate să însemne a lăsa vechile obiceiuri, comportamente bune sau mai puțin bune, a te rupe ombilical de universul în care ai trăit până la căsătorie și a te îmbrăca într-o constituție nouă. A păși în căsătorie cu prejudecăți sau tipare comportamentale transmise ar putea îngrădi iubirea din suflarea de viață, iar pentru respirație se știe că nu există limite sau limitări.

De la același autor

Ultimele din categorie