Dacă educaţia e separată de învăţătura lui Hristos nu se pierde învăţătura lui Hristos, ci se pierde educaţia şi se pierd oamenii adevăraţi. Dacă educaţia se pierde în şcoală, şcoala devine primejdioasă pentru oameni şi popoare, fiindcă omul şcolit şi lipsit de caracter este mult mai primejdios pentru sine şi pentru ceilalţi decât omul neşcolit şi lipsit de caracter. Acesta este lipsit de caracter din slăbiciune, cel dintâi din convingere. Fisura din credinţa unui om atrage după sine, în mod inevitabil, şi o fisură în caracter. Asta ne-o dovedesc şi istoria generală a popoarelor botezate. De câte ori un rege al lui Israel se depărta de Dumnezeu, se depărta şi de morală – căci precum râul este legat de izvorul său şi lumina de soare, aşa şi viaţa morală de credinţă. Eu sunt calea, a zis Hristos, şi Eu sunt apa vie, şi Eu sunt lumina lumii. Abătându-i de pe această Cale unde îi vom duce pe copii dacă nu în prăpastie? Cu ce vom adăpa sufletele lor însetate dacă nu cu această Apă Vie? Cu apa amestecată cu pământ pe care o beau şi dobitoacele? Cu ce-i vom lumina dacă nu cu această Lumină? Cu nălucirile amăgitoare?

„Însă” – zic unii – „studierea religiei în şcoli nu ține de epoca noastră modernă”. Nu ştiu; văd doar că şi în „vremea noastră modernă” cei mai buni oameni sunt cei care se ţin de credinţa în Dumnezeu şi de legea lui Dumnezeu. Nici nu ştiu ce altă învăţătură ar putea înlocui învăţătura lui Hristos în ce priveşte educarea tineretului. Iată că nu există nicio altă învăţătură despre om, despre sensul vieţii omeneşti şi felul în care trebuie să fie un om adevărat – niciuna în afara învăţăturii de credinţă.

Aşadar, nimeni nu poate pune vreo altă temelie educaţiei, nici în vremea noastră şi nici la o mie de ani după noi, în afara Temeliei Care S-a pus pe Sine şi a zis: Fără de Mine nimic nu veţi putea face.

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 49-50)