Dar fuga de lume a monahului mai are și o altă latură, pe care ne-o arată îndeosebi slujba care se săvâr­șește cu ocazia intrării în viața monahicească.

Viitorul monah, îmbrăcat numai în cămașă, se află în pronaosul bisericii de unde este condus către Sfântul Altar de către frați cu lumânări aprinse în mâini și cântând: „Brațele părintești, sârguiește a mi le deschide mie; curvește mi-am petrecut toată viața mea, ci acum cu umilință strig: Am greșit, Părinte, la cer și înaintea ta!”.

Această cântare este luată din slujba duminicii a doua a Triodului, a Fiului risipitor și toată slujba călugăriei este o punere în scenă a parabolei evanghelice a Fiului risipitor, care, gol de avuția părintească, pe care a cheltuit-o în păcate, se întoarce acasă cu pocăință, iar tatăl îl primește, îl îmbracă în haina cea dintâi și face ospăț de bucurie pentru întoarcerea fiului pierdut.

Sfânta Biserică pomenește această pildă acum, în Duminica a doua a Triodului, ca o pregătire pentru Sfântul și Marele Post, spre a ne îndemna să lăsăm calea păcatului și să ne reîntoarcem la casa părintească, prin pocăință sinceră și adâncă, asemenea fiului pierdut din Sfânta Evanghelie. Ce legătură are această pildă cu fuga de lume a monahului? Dragostea de Dumnezeu, fără îndoială, este cea mai înaltă dintre virtuți; dar în viața noastră pământească, nici dragostea, nici smerenia nici toate celelalte virtuți nu sunt depline, nu sunt desăvâr­șite, pentru că, spune Sfântul Isaac Sirul, „toți suntem păcătoși și nimeni nu este scutit de ispite, de aceea niciuna dintre virtuți nu este mai înaltă decât Pocăința. Lucrul ei nu se sfârșește niciodată, ci se potrivește tuturor păcătoșilor ca și drepților, totdeauna, pentru că desăvârșirea chiar și a celor desăvârșiți este nedesăvârșită” (Cuvântul 55). 

Pecetluirea intrării în monahism cu pilda Fiului risipitor, tocmai acest lucru vrea să spună. Monahul lasă toate din dragostea cea mare pentru Hristos, pentru a urma smereniei și sărăciei Lui. Se angajează de la început în virtuțile cele mai mari. Dar virtuțile sale, ca toate cele omenești, sunt nedesăvârșite și mereu trebuie corectate prin pocăință. De aceea monahul, este pe lângă „Omul Duhului”, și „Omul Pocăinței”, pocăința fiind unealta desăvârșirii tuturor virtuților, al creșterii duhovnicești din putere în putere, „corabia cu care trebuie să plutim necontenit pe marea vieții, pentru a ajunge la limanul mântuirii” (Sfântul Isaac Sirul).

Astfel, dragostea de Dumnezeu, sărăcia și smere­nia, desăvârșite cu o neîncetată pocăință, constituie punctele cardinale ale vieții monahicești.

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, p. 119-121)