Noi nu trebuie numai să iertăm, ci să și uităm; că așa, întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, așa și acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o amintește, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomenește cuvintele sau faptele vătămătorului său.

Iar dacă tu tot gândești la răzbunare, te chinuiești mai întâi pe tine însuți. Mânia ta este pentru tine însuți o unealtă de schingiuire și îți sfâșii măruntaiele tale. Și cine poate fi mai nenorocit decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmașul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuiește și îi adaugă o adâncă rană peste rană. Dar pentru ce ne necăjim și ne chinuim? Chiar dacă n-ar amenința iadul pe cei neîmpăcați, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă și pedepsele cele veșnice așteaptă pe cei neîmpăcați, apoi ce este mai fără de judecată decât a-și găti cineva chinul și aici și în cealaltă viață, a se nenoroci și aici și dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmașului său?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, Editura Bunavestire, Bacău)