Pe cărările mai puțin umblate ale Muntelui Ceahlău își poartă și astăzi pașii pustnici și pustnice, acei oameni care lucrează cu sârguință rugăciunea inimii. Drumurile lor sunt puține, iar pașii – numărați – îi duc fie spre cea mai apropiată biserică, pentru Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și Împărtășire, fie pentru procurarea celor de trebuință pentru viața de zi cu zi.

Au ales să-L iubească pe Dumnezeu în liniște, cu toată ființa lor. Nu-și permit nici o vorbă deșartă, împrăștiere a minții sau hoinăreală a simțurilor. Rugăciunea le este hrană, acoperământ trupului și adăpost împotriva ispitelor. Prin rugăciune dobândesc bucuriile și mângâierea harului, pe care sărmanele noastre cuvinte niciodată n-o să le poată cuprinde. Doar cei care le-au gustat le vor căuta cu lacrimi toată viața lor, iar și iar, după ce le vor fi pierdut... Pentru că Dumnezeu te copleșește cu dragostea Sa.

„Du-te și pe lună, dar du-te cu Dumnezeu și întoarce-te cu Dumnezeu”

Aici, pe Ceahlău, în răcoarea muntelui și a pădurilor de brad, am întâlnit într-o dimineață o pustnică. Înaltă, cu trăsături balcanice, îmbrăcată modest și curat, își ducea într-o traistă cele câteva lucrușoare de care avea nevoie și pentru care coborâse până în primul sătuc. Întrucât drumul nostru era același până la un punct, a acceptat s-o însoțesc. Numele său i-l știe Dumnezeu. Eu îi voi spune Maica Lucia.  

Văratecul i-a fost prima casă. Apoi a plecat în Grecia, în insula Patmos. A învățat limba și a slujit în Biserica lor.

Zâmbind, își amintește ce-i spunea Părintele Iustin Pârvu cuiva: „Măi, dacă vrei, du-te și pe lună, dar du-te cu Dumnezeu și întoarce-te cu Dumnezeu. Nu te crede că ești cineva”.

Problemele de sănătate au întors-o pe meleagurile românești. „Și oamenii, și animalele suferă”, îmi spune gânditoare maica. „Dacă Dumnezeu îți trimite o boală, te întrebi: De ce eu? Până să accepți de ce-ul acesta, ai un pic de lucru cu tine. Se spune că Iov a  fost un om încercat și ni s-a dat pildă de răbdare. Acum sunt foarte multe cazuri de cancer, chiar și la tineri, și boala aceasta este o boală grea. Fie că suntem călugări sau mireni, ne supunem și tratăm ce se poate trata. Suntem în mâna lui Dumnezeu și ne rugăm Lui să ne dea răbdare”.

„Noi, românii, nu prea suntem sinceri cu noi înșine”

„Nu ne putem plânge că-i greu de trăit în aceste vremuri. Trebuie să vedem frumusețea vieții. Și pentru un examen ‒ trebuie să înveți, să te pregătești. E adevărat, lucrarea sufletului nu mai este la aceeași intensitate ca în trecut. Ținem slujbele, dar este împrăștierea aceasta cu oamenii și grijile lumești. Toți cei pe care îi întâlnești îți împrumută din duhul lor.

Tu te lupți să te menții în legătura ta lăuntrică cu Dumnezeu, dar omul nu-i o mașină, e tot un suflet, suferi pentru el, te bucuri pentru el. Ei sunt bulversați, vin cu încărcătura lor și ți-o transferă, ți-o lasă. Mai veneau cu dureri și spuneau: «Măicuță, da’ rugați-vă!». Ca să-i înțelegi trebuie să ai harul lucrător. De aceea, în mănăstire, la început, tu înțelegi, dar ești ca un copil care crește. Și Sfântul Paisie Aghioritul spunea: «Dacă vrei să ajungi la o măsură, să o iei treptat. Orice ai face, să rămâi întru smerenie».

Ce-am observat la noi, românii? Nu prea suntem sinceri cu noi înșine, ne tăinuim patimile, pentru ca ceilalți să nu-și strice imaginea pe care o au despre noi. Cum, eu să fac asta? Eu să stau la bere cu prietenii, în timp ce soția bate covoarele? Nu, maică, eu nu sunt așa. Grecii sunt mai sinceri: Ăsta sunt, dar mă lupt. Acum, fiecare e cu treburile lui; nu mai este interesul acesta pentru aproapele”, spune Maica Lucia.