Dacă ne-ar întreba cineva dacă avem credință în Dumnezeu, întrebarea aceasta ni s-ar părea foarte stranie, deoarece, cu datele pe care le avem, credința noastră trimite la relația personală cu Dumnezeu. Și vedeți până unde ajunge bunătatea Mântuitorului nostru Hristos Care a desființat orice simbolism al venirii Lui la noi, care exista în Vechiul Testament și a realizat întâlnirea absolut personală cu El și a intrat în toată existența noastră în următorul mod străin. De multe ori pildele vorbesc mai clar și de aceea vă dau exemplu următorul fapt vrednic de notat. Am întâlnit odată o mamă cuviincioasă care își purta în brațe copilașul. Dragostea și gingășia ei față de prunc erau ceva obișnuit multora. Dar mie mi-a provocat uimire și vrând să dau prilej pentru folos și altora, am întrebat-o în public: „Ce ați vrea, evlavioasă mamă, să faceți ca să se împlinească dragostea dumneavoastră de mamă față de pruncul pe care îl purtați în brațe?” După ce a tăcut două minute, mi-a răspuns cu un sentiment adânc de certitudine: „Numai dacă aș putea să-l mănânc, s-ar împlini dragostea mea. Nu ca să-l distrug, lucru pe care îl cuprinde noțiunea de a mânca, ci ca să-l port înlăuntrul meu și să fie nedespărțit al meu pentru totdeauna”. Acest lucru m-a mișcat foarte adânc, pentru că am înțeles sensul iubirii depline, de vreme ce și Domnul nostru a primit să fie mâncat și băut de noi! Dându-Se nouă, împlinește întreaga Lui iubire, predând însuși Sinele Său. Astfel, ne dă nouă și mai mult posibilitatea să devenim părtași tuturor însușirilor Lui dumnezeiești, în măsura în care, desigur, firea noastră poate să le primească. O adânc de bogăție, și înțelepciune, și cunoaștere a lui Dumnezeu! Iată elementul necesar al ființării noastre.

De vreme ce ne-a îmbrățișat cu deplina Lui iubire cuvenită lui Dumnezeu, intră El Însuși în elementele mai centrale ale ființării noastre, prin mâncare și băutură și comuniunea cu El nu este numai o întâlnire personală, ci o unire totală, ontologică. Această credință a noastră ne mută, vrând-nevrând, într-un element iarăși esențial: dragostea. Pentru că acum mișcările noastre către El, în Care credem, nu mai sunt mișcările căutărilor, nici ale fricii, nici ale folosului, nici ale îndoielilor, ci sunt mișcări al căror resort este dragostea. Harul acestei iubiri pe care o vedem revărsându-se asupra noastră de la El, noi îl primim și îl întoarcem către El și astfel credința pe care o avem și pe baza căreia ne mișcăm în toate ipotezele noastre, este și izvorul dragostei. Fiindcă  în temeiul dragostei Dumnezeu a început și ne-a creat pe noi, și în temeiul dragostei ne-a răbdat, și în temeiul dragostei ne-a cercetat pe noi din nou și ne-a creat din nou, și ne-a pecetluit cu pecetea înfierii. Numai și numai prin dragostea Lui. Iar acum noi, cinstind această dragoste, aflăm că nu este numai o însușire a lui Dumnezeu, fiindcă nu am auzit că Dumnezeu iubește, ci că Dumnezeu este iubire [1]. La Dumnezeu, dragostea nu este una dintre virtuțile atotdesăvârșirii Lui cuvenite lui Dumnezeu. Iisus este în esență Iubirea Însăși. Astfel acum prin împărtășirea și comuniunea pe care le avem cu El, se transferă înlăuntrul nostru această însușire dumnezeiască și acum viețuim în dragoste și ne mișcăm în dragoste și toate mișcările noastre în viață au ca presupoziție dragostea. Cel care a prins acest înțeles, acesta a ajuns la destinația lui. Omul care se mișcă în virtutea acestei legi, nu creează pricini încât să Îl întristeze pe Dumnezeu și pe oameni. Vibrațiile dumnezeieștii iubiri, acolo unde se aplică, creează o continuă jertfire de sine. Dragostea nu caută ale sale, nu gândește răul [2] și noi știm că nu se săvârșește nici o faptă, dacă mai întâi nu vine gândul. Răul, potrivit Sfinților Părinți, este abstract, inexistent. Atunci există și ia chip, când este conceput în minte ca gând și apoi este aplicat ca faptă. În lipsa binelui, apare răul. Acolo unde nu lucrează binele, află loc să se manifeste răul. Apariția răului, potrivit științei făptuirii practice pe care ne-au predat-o Părinții, nu este nici magică, nici bruscă. Mai întâi, răul este conceput în minte, apoi este meditat, apoi apare hotărârea și apoi este lucrat cu fapta și abia atunci capătă loc și subzistență, ipostas. Da, dar noi știm că, acolo unde este dragoste, nu se gândește răul. Acolo unde este dragoste, răul nu poate să stea nici măcar ca gând. Credința introductivă ne-a călăuzit la adevărata credință, la credința prin vedere, care în mod automat izvorăște din dragoste.

Prin constrângerea dragostei se desăvârșește omul, fiindcă deja Îl iubește pe Dumnezeu și numai pe Dumnezeu. Îi iubește pe oameni, pe tovarășii lui, pe frații lui, și se desăvârșește într-atât, încât și sufletul lui și-l jertfește pentru ei. Acesta este în puține cuvinte caracterul creștinului desăvârșit. Începe printr-o credință introductivă și înaintează la credința prin vedere. Iar credința prin vedere îl conduce la dragostea care îl și desăvârșește. Atunci cu adevărat devine asemenea cu modelul său, căci zice: Câți L-au primit pe El, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu [3]. Aceia care au fost desăvârșiți prin aceste presupoziții ortodoxe ale harului, au devenit precis calapoade ale arhetipului. Știm că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui [4], zice sf. Ioan Evanghelistul.

Dacă, așadar omul se mișcă astfel, să fiți siguri că își va atinge în mod absolut scopul. De aceea, orice ne-ar preocupa dintre cele mai mici până la cele mai importante lucruri ale vieții, covârșitor va fi preadulcele nostru Iisus, Lui fie slava în veci. Amin.

*** Fragment din volumul „Mesaje atonite”, de Gheron Iosif Vatopedinul, în curs de traducere la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.