Și cei doi Părinți corifei prăznuiți astăzi – Sfântul Dorotei și Ioan Sinaitul – au ajuns, după puterea omenească, la nepătimire și cu mare ușurință mânuiesc temele mântuirii, de la introducerea pocăinței până la îndumnezeirea însăși. Și amândoi stăruie pe ideea că trebuie să avem „silința firii”. Dar atât în biografia lor, cât și în îndemnurile lor, vedem că nu este cuprinsă nici o exagerare cât privește asprimea nivelului de nevoință, adică al făptuirii practice. Însă insistă mereu pe aceeași raportare la silință. „Ce este monahul?” Zice Sfântul Ioan: „Silință continuă a firii”. Pe aceasta îmi amintesc că punea accentul și pururea pomenitul gheronda al nostru, adăugând și cuvântul „fără de încetare”.

La acești doi luminători nu aflăm nici o exagerare. Sfântul Ioan, în regimul său, lua din toate mâncărurile, câte îi permitea, bineînțeles, statutul lui monahal. Nu făcea excese, nevoințe aspre, cum au făcut unii dintre Părinții care s-au mulțumit numai cu ierburi și care fie nu dormeau deloc, fie mâncau pâine uscată. Atunci în ce constă silința? Pentru că tocmai acest lucru ne preocupă. Părinții, fie că erau pustnici desăvârșiți, fie că viețuiau în chinovie, îngrădeau monahismul în silința firii, „cea continuă”.  Silința însă nu constă în a face nevoințe extreme, care sunt și grele și cu neputință de împlinit pentru organismele slabe. Silința constă în lumea  noastră lăuntrică, în acrivia conștiinței, cum am subliniat de multe ori, și, dacă luăm aminte la acești doi cuvioși, vom vedea că într-adevăr ei pun accentul pe silința firii anume în acest domeniu.

Avva Dorotei, analizând problema curiozității, a păzirii supunerii și dependenței noastre de canoanele monahale și de povățuitorii noștri duhovnicești, face referiri la atenția minții. Sfântul ne spune: „Dacă gândul ne zice să privim cu curiozitate ce conține un anume lucru, să ne spunem nouă înșine: «Nu, nu voi privi». Și dacă ne spune iarăși: «Ascultă ca să auzi ce spun acești frați», să-i răspundem: nu îmi este de trebuință”.

Și Iisus al nostru ne recomandă același lucru: atenția minții. Pentru că tocmai în minte se face intrarea războiului și în minte sunt judecate ființele raționale. De aceea și în Vechiul Testament se spune: cu toată paza păzește-ți inima [2]. Și continuă: S-a suit moartea prin fereștile voastre [3], adică prin simțuri. Iar acel cu toată paza păzește-ți inima este ceea ce ne preocupă pe noi în mod special astăzi și reprezintă modul central prin care se constituie adevărata duhovnicie. Și acești doi luminători insistă pe această temă și cu adevărat nu exagerează. Dacă vom urmări acest lucru, cu adevărat am izbândit în viața noastră duhovnicească fără prea multe osteneli, osteneli pe care nici firea noastră, nici poziția noastră nu ne permite să le avem. Și în sistemul chinovial în care petrecem, putem dobândi și noi curățirea și luminarea noastră, păzind această luare aminte la sine și păzind acrivia conștiinței care ne îngăduie și nouă, celor slabi, cu mijloacele foarte puține de care dispunem, să dobândim mila Domnului. De aceea este nevoie, prin urmare, de luare aminte la sine și atenție. Atenție la minte, acolo pe unde intră sub formă de imagini toate momelile și atacurile atât ale binelui, cât și ale răului. Dacă monahul este atent și are gândirea concentrată asupra lui însuși, atunci este monah adevărat. De aceea se impune tăcerea. Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu [4], spune David. Și deși era rege și judecător, cu toate acestea, nu îi scăpa această atenție, astfel încât de șapte ori pe zi să aducă un mod de slujire lui Dumnezeu, de mulțumire, de slavoslovie și de chemare a Lui. Încă să și cerceteze ce se întâmpla înlăuntrul său. Și în general, cum menționează în Psalmii lui, se afla înlăuntrul acriviei luării aminte la sine. Deși, ca om, se întâmpla să alunece în mod repetat în păcate de moarte, cu toate acestea a reușit să fie caracterizat ca fiind asemenea lui Dumnezeu. De aceea, Se laudă Dumnezeu: Aflat-am pe David bărbat după inima Mea [5]. Și aceasta nu a reușit-o numai prin asprimea vieții pe care o ducea ca rege, ci și prin acrivia luării aminte la sine și prin supravegherea minții.

Lucrul acesta este rezervat mai mult nouă, monahilor, pentru că la aceasta contribuie toate elementele pe care le cuprinde viața noastră. Suntem în afara îndatoririlor sociale, departe de tulburările și grijile sociale, în locuri potrivite și curate, cu toate condițiile de care este nevoie pentru progresul nostru duhovnicesc. De aceea, în mod special în aceste zile, iarăși vă rog, închideți-vă fiecare înlăuntrul vostru. Veți vedea atunci că nu vă va mai rămâne timp pentru risipirea în afară, astfel încât să judecăm pe alții. Luați aminte la cuvântul lui Avva Dorotei la cum judecă un om pe aproapele lui. Ați văzut cu câtă amănunțime explică acest lucru atât de irațional.  Unui om care are mustrare și cercetare de sine și are toată atenția lui concentrată pe gândurile lui, pe mintea lui și pe îndreptările lui,  nu îi mai rămâne timp să îi privească pe alții. În acest mod izbutim toate cele bune și se aprinde în noi și mai mult râvna care provoacă lucrarea dumnezeieștii frici, din care izvorăsc toate cele bune. Începutul înțelepciunii este frica Domnului [6]. Amintiți-vă de acel Avva care a fost întrebat de fratele mai tânăr: „Ce am pățit, părinte, de a devenit sufletul meu nesimțitor și nu se teme de Dumnezeu?” Și i-a răspuns: „Nu ai văzut încă frica lui Dumnezeu, pentru că, dacă ai fi văzut-o, chiar și chilia ta dacă s-ar umple de viermi până la gât, acest lucru nu te-ar preocupa deloc”. Vedeți ce lucrare provoacă dumnezeiasca frică atunci când se află în funcțiune? Și la această desăvârșire se ajunge prin luare aminte la  sine.

Pe cât puteți, așadar, închideți-vă gura, întoarceți-vă în voi înșivă ca să puteți vedea cine sunteți, dar și ca să vă dea ajutor dumnezeiescul har. Pentru că atunci când faceți așa, veți auzi și voi, și fiecare dintre noi, ce va grăi Domnul Dumnezeu întru noi. Și ce va grăi Dumnezeu Cuvântul când Îi vom îngădui să ne grăiască? Ne va aminti dumnezeieștile Lui făgăduințe, scopul pentru care a venit în lume și a purtat propria noastră sărăcie și nenorocire, ca să ne transmită vrednicia Lui dumnezeiască.

De aceea, în special, astăzi, am vrut să vă reamintesc pe acești Părinți corifei care sunt coloana vertebrală a petrecerii noastre monahale, adevărați învățători, care ne-au lămurit și ne-au predat cu atâta acrivie și amănunțime făptuirea practică și contemplarea, încât să nu rămână nimic deșert, nimic necunoscut.

Prin urmare, să ne întoarcem și noi atenția noastră asupra minții. Dacă mintea este întoarsă spre înlăuntru, atunci ea vede care sunt gândurile care vin ca să uneltească și care sunt cele folositoare pe care noi le lepădăm din neatenție și pierdem astfel marele nostru progres care ne este pus deoparte, fiindcă nu este întâmplătoare rămânerea noastră aici. Faptul că este împreună cu noi dumnezeiescul har și ne îndreptățește cumva și rămânem aici, este cel mai cutremurător lucru. Ceea ce altora le provoacă frică, atunci când aud, nouă ne provoacă plăcere.

Zice Sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele lui: „Când nu sunteți încrezători în realitățile tinerești și aveți direcții opuse celor din care constă lumea, cine altul este cel ce săvârșește această lucrare? Când oameni tineri se întorc de la plăcere, de la vrednicii, de la huzur, de la opulență, de la onoruri și preferă cele opuse acestora, care sunt cuprinse în Cruce, în calea cea strâmtă și îngustă, acolo este în mod clar prezența harului, care lucrează toată această minune”.

În acest talmeș-balmeș pe care îl trăim, în care aproape toți au tăgăduit nu numai pe Dumnezeu, ci încă și personalitatea lor și au ajuns la haos, nouă ni s-a dat în special harul să ne lăudăm în necazurile noastre, să fim surghiuniți de voie, și aceasta să ne provoace desfătare. Și dacă fie din neatenție, fie din slăbiciune, fie din neputință vom aluneca, imediat ne îndreptăm greșeala cu negrăite suspine, plângem și ne tânguim și căutăm revenirea noastră în limitele înțelesului Crucii.

Nu este, oare, cu noi dumnezeiescul Har? Și dacă este cu noi – și aceasta este o dovadă, iar nu o prezumție – pentru ce atunci progresul nostru să fie atât de mic? Ceva este greșit cu noi. Noi suntem cei care nu îngăduim acestei lucrări a harului să își ducă la îndeplinire scopurile ei cum vrea și cum știe, adică grabnicul nostru progres și intrarea noastră în sfințenie.  Din partea noastră există încă picotire. Nu poziționăm corect lucrurile. Nu punem în bună funcțiune aceste lucrări și aceasta se datorează neluării aminte la sine, lipsei adunării în sine.  Spre acest domeniu, vă rog, concentrați-vă toată atenția.