Originea lui

Gheronda Arsenie provenea din slăvitul Pont, unde s-a născut în 1886. S-a născut într-o familie cu mulți copii și drept credincioasă. La Botez a primit numele Anastasie. La vârsta de 12 ani a suportat aspra și violenta expatriere împreună cu toți grecii din Pont. Presiunile succesive ale Turcilor, jafurile, prigoanele, atacurile nocturne, cercetările de acasă și în final și expatrierea lor în Rusia au fost primele peripeții dure care l-au lovit pe neașteptate în anii copilăriei.

Acolo așadar, în Rusia de sud și-a trăit restul anilor tinereții. Cum este și firesc în asemenea nenorociri naționale și strămutări silite, nu a dobândit vreo educație clasică. A primit totuși, ca pe o comoară neprădată, dreapta credință părintească. Iubea Biserica și sfintele Slujbe. Iubea de asemenea cugetarea la faptele sfinților Bisericii noastre. Citea viețile lor în dialectul pontic. Știa de asemenea foarte bine și turca, limba care se învăța în școala primară din satul lui. Ajuns în Rusia a învățat și rusește.

Casa bunicului său în acea vreme era o chinovie exemplară. Dintre amintirile lui de neuitat, ne spunea adeseori: „Ajungeam la 52 de linguri acasă la noi”. Potrivit cu tradițiile pontice toți copiii de parte bărbătească, din momentul în care se căsătoreau, rămâneau cu familiile lor în casa părintească. Bunicul familiei îi călăuzea pe cei mai tineri la cele duhovnicești ca un adevărat gheronda experimentat. Încă ne spunea că nora cea mai mică era datoare, când se întorceau bărbații obosiți de la lucru, să le spele picioarele mai înainte de a intra în casă.

În ceea ce privește posturile, acestea depășeau, după părerea mea, chinoviile monahale de astăzi. Țineau toate posturile fără ulei cu mâncare odată în zi la ceasurile trei după amiază, în timp ce perioada binecuvântată a celor trei zile de la începutul Postului Mare o prelungeau până sâmbătă. În această primă săptămână din Postul Mare se împărtășeau toți împreună cu copiii lor Miercuri și Vineri la Liturghia darurilor mai înainte sfințite. După dumnezeiasca Împărtășanie mâncau anafura și puțină pâine și apoi continuau postul până sâmbătă dimineață. În acea chinovie pontică se cultiva virtutea și mai înainte de toate dragostea și smerenia.

O pildă grăitoare de virtute printre ei era bunicul lui Gheronda Arsenie. Ne spunea gheronda că bunicul lui nu se supăra niciodată. Uneori îl încercau alții din familie să vadă dacă nu cumva s-a supărat. Uneori, bunica îi făcea mâncarea foarte sărată, alteori complet nesărată. Bunicul lua o îmbucătură în gură și dacă era sărată cerea apă, ca să dilueze gustul mâncării. În timp ce dacă era nesărată, cerea sare fără cârteli și observații. După masă toți se rugau mulțumind lui Dumnezeu pentru bunătățile pe care li le-a dat în ziua aceea. Bunicul, făcându-și semnul crucii întotdeauna zicea din adâncul inimii: „Slavă ție, Dumnezeule. Bine am mâncat și astăzi”.  

Viețile sfinților noștri asceți i-au aprins dorul dumnezeiesc de nevoință. De aceea, deși era mirean, făcea mari nevoințe și postiri acasă la el. În nevoințele lui îl urma îndeaproape și sora lui mai mică, nelipsită și ea de la Biserică. Citind a aflat despre Palestina și nevoitorii ei, despre Sfintele Locuri  unde a trăit Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, în ciuda vârstei lui tinere, s-a hotărât să se mute în Palestina și să se afierosească Sfintelor Locașuri de închinăciune ale ortodoxiei noastre.

În țara lui, Pontul, circula atunci o evlavioasă tradiție. Una dintre acelea pe care creștinii temători de Dumnezeu le respectă cu sfințenie și vor să le aplice în viața lor religioasă. Ziceau, așadar, atunci că trebuie ca fiecare creștin în viața lui să boteze, fie numai și un copil, adică să devină naș, fiindcă dacă nu o face, Hristos în cealaltă viață, îi va pune în brațe o piatră.

Astfel a cerut și a botezat copilul fratelui său Leonidas și i-a pus numele Haralamb. Acesta este astăzi starețul Sfintei mănăstiri Dionisiou care l-a urmat pe nașul său în Sfântul Munte și a fost rânduit ucenic la Gheronda Iosif Spileotul care pe atunci locuia la colibele ascetice ale Sfintei Ana cea mică.

După botezul micului Haralamb a plecat tânărul Anastasie în Palestina. Trecând prin Constantinopol cu scopul de a găsi o corabie cu destinația pe care o dorea, a pățit ceva neașteptat. Un amăgitor, apropiindu-se de el și recomandându-se ca ghid, l-a dus prin diferite locuri ale orașului cu scopul de a-i lua toți banii cu care avea de gând să călătoarească. Din pricina nevinovăției și simplității lui, demonul cel uneltitor i-a pregătit o cursă și mai rea și mai groaznică. Acel viclean „ghid”, aflând de scopul tânărului de a merge să se facă monah la Sfintele Locuri, l-a dus la o casă cu rea faimă. Anastasie nu știa despre astfel de lucruri. Ajungând acolo zdrobit de oboseală a cerut să doarmă. O femeie i-a spus să doarmă într-un colț, pe coridor. El s-a întins să doarmă, dar nu a putut, fiindcă toată noaptea, cântece, dansuri și discuții nu l-au lăsat să închidă un ochi. Dimineața a mulțumit femeilor pentru „găzduire”și a plecat. Atunci cineva l-a oprit și l-a întrebat:

- Tu, copilul meu, ce cauți pe-aici?

- M-au adus și am dormit astă noapte aici, îi răspunse Anastasie.

- Da, dar știi ce loc este acesta?

- Nu, nu știu.

- Aici este casă de desfrâu, dar pe tine te-a păzit îngerul tău. Du-te acum și mulțumește lui Dumnezeu!

Spunând aceste cuvinte necunoscutul a dispărut. Când, în ultimii săi ani l-am întrebat cine era acel necunoscut, mi-a răspuns că o fi fost îngerul lui păzitor, cuviosul Alexie, la care avea deosebită evlavie. Îi citise viața lui minunată și îi cunoscuse adeseori ajutorul, ori de câte ori îl rugase.