Supunerea la Gheronda Efrem și tunderea lui Francisc

În Epistola a 37-a a lui Gheron Iosif aflăm că în cele din urmă au găsit un gheronda evlavios și simplu, care le-a dat blagoslovenie să se nevoiască și să se spovedească la un duhovnic care să-i odihnească.

Bunul acela și adevăratul acela isihast, părintele Efrem, după o perioadă de încercare de un an și-a dat binecuvântarea și, în 1924, novicele Francisc a fost tuns monah cu schima mare. I-a dat numele Iosif.

Gheronda Efrem se nevoia în Katunakia din tinerețile sale. Coliba lui era mai jos de Sihăstria obștii Danieleilor închinată Bunei Vestiri a Maicii Domnului. Harul lui Dumnezeu care ca o daltă sculpta stânca neșlefuită a sufletului lui, a adus cu timpul și strălucitele roade ale virtuților. Astfel Gheronda se distingea prin neagonisirea sa, fiindcă, precum un vultur, zbura pe înălțimi[1], în timp ce „toată nădejdea lui” și-o pusese în dreapta cea preaputernică și de oameni iubitoare a celui Preaînalt. Simplitatea lui în îmbrăcăminte, în pregătirea hranei în înfruntareaa nevoilor colibei lui arăta că acest om nu avea nici o grijă pentru cum va mânca, va dormi și cum se va îmbrăca. Pentru acest ascet adevărata rugăciune deținea primul loc în inima și viața lui și toate preocupările pământești nu-l tulburau decât puțin sau deloc. Ba încă și despre bunătatea lui și simplitatea lui părinții de atunci din pustie aveau multe de spus. Rucodelia lui de bază era aceea de dogar. Niciodată nu refuza să facă sau să repare butoiul cuiva. Oricât de împovărat de comenzi ar fi fost, primea și altele fără să protesteze cu rezultatul că uneori lucra ziua și noaptea în detrimentul îndatoririlor lui duhovnicești. Cel mai de mirare era faptul că nu cerea bani de la nimeni. Lua ceea ce îi dădeau, fiindcă bunătatea bătrânului și sfatul inimii îl îndemnau pe fiecare client să-i dea. Fiindcă era cel mai bun la această muncă, au auzit despre meșteșugul lui oamenii din satele învecinate din Halkidiki și trimiteau și aceștia comenzi. Dar fiindcă nu era un slujitor al aurului, ci al lui Hristos, cădea adeseori victimă unei sălbatice dorințe de a profita din partea oamenilor lumești. Dacă de pildă, în acea vreme, reparația unui butoi de mărime medie costa 1000 de drahme, mirenii, fiindcă îl știau că era simplu și că nu se târguia niciodată îi dădeau 50-100 de drahme și îi ziceau: „Haide gheronda Efrem, sunt de-ajuns atâția bani?” Și el le răspundea „Da, da sunt de-ajuns, fiule, îți mulțumesc mult”.

Părintele Arsenie care trăia acolo ca al doilea ucenic și cu doi gheronda pe capul lui, gheronda Efrem și părintele Iosif, cum mi-a spus, vedea această nedreptate și se indigna sufletul lui. În timp ce părintele Iosif, ca unul care era mai dispus spre a acționa și mai hotărât l-a chemat pe părintele Arsenie și i-a spus: că această rucodelie nu le lasă nici o posibilitate pentru programul isihast și că gheronda va muri de prea multă muncă, din pricina neînduplecatei lui bunătăți naturale. „Așadar, părinte Arsenie, vom face mai întâi rugăciune îi spuse părintele Iosif, și apoi îl vom întreba pe gheronda dacă este de acord să plecăm împreună în alte locuri mai liniștite, ca să-l slobozim și pe el de grija aceasta. Așa au și făcut. După câteva zile au comunicat gândul lor lui gheronda. Acela ca și cum l-ar fi îndemnat o altă putere dinlăuntrul său, nu a arătat nici o împotrivire la dorința lor. Desigur, fiindcă îi iubea și vedea că acest lucru de mână al lui îi lipsește pe ei de dorurile lor ascetice și de concentrarea minții, le-a dat cu bucurie binecuvântare să găsească un loc potrivit, ca să se dedice lucrărilor înălțătoare ale rugăciunii și pocăinței.  

[1] Cf. Isaac Sirul: „Monahul neagonisitor este ca un vultur care zboară pe înălțimi”.