Aspre nevoințe monahale

Iară, a venit vremea pe care părintele Iosif o dorea să vină de atâția ani. A venit vremea luptelor duhovnicești. Înarmați cu binecuvântarea celui întru cuvioșie adormit, gheronda Efrem, erau de acum liberi să-și întocmească programul lor ascetic. Erau liberi și în același timp robi în Hristos să înceapă lupta cu multuneltitorul vrăjmaș al mântuirii noastre.

Au ieșit din chilia lor căutând, „precum cerbii însetați”, „apa cea sălăreață spre viață veșnică”. Auziseră că în peștera Cuviosului Petru Athonitul se nevoia un isihast străvăzător și îniante-văzător, cu numele Daniil ieromonahul. Trăia acolo împreună cu ucenicul lui, monahul Antonie. Era dăruit cu harisma lacrimilor din care izvorăsc multe alte harisme. Și într-adevăr, acest sfânt gherontaki era înzestrat cu harisma străvederii și înainte-vederii. De multe ori saluta persoane necunoscute, chemându-le pe numele lor. Ba încă le spunea dinainte ce lucruri aveau să li se întâmple în viitor. Deosebea cugetele lor ascunse și le răspundea la nedumeririle lor mai înainte ca ei să i le spună. Acesta săvârșea zilnic, la miezul nopții, Sfânta Liturghie și nu primea pe alții la vremea Sfintei Liturghii. Mulți alți nevoitori îl considerau înșelat, fiindcă se ruga singur în Biserică, avându-l ca psalt pe ucenicul lui. Altul era motivul însingurării lui în Biserică. Râuri de lacrimi îl scăldau pe durata Liturghiei. Nu termina Liturghia dacă nu simțea intens cercetarea harului dumnezeiesc.

Părintele Arsenie mi-a spus că printr-o excepție îi primea pe ei la Liturghie. La sfârșit, mai înainte ca acest liturghisitor purtător de Dumnezeu se îndrepta iute spre chilioara lui, l-au reținut puțin din drum cei doi tineri asceți ca să capete sfat de la el cu privire la problemele și nedumeririle pe care le aveau în nevoința lor. Primul lui cuvânt pe care obișnuia să-l spună era acesta: „lumânarea, zice Sfânta Sinclitichia, luminează, dar pe marginile ei arde”.

Acest părinte Daniil și-a limitat mâncarea lui la un singur fel pentru tot anul. Mânca numai fasole și numai o singură dată în zi. Părintele Arsenie l-a întrebat pe ucenicul lui, de ce gheronda lui mănâncă numai fasole în fiecare zi, și acela i-a răspuns că Mănăstirea Marii Lavre le dă un sac de fasole pe an, ca binecuvântare și se întrețin din acestea evitând multele preocupări pentru supraviețuire, ca să nu fie împiedicați în lucrarea rugăciunii lor. Gheronda Iosif auzind aceasta s-a dus în Lavră și a propus epitropilor să înceteze să trimită fasole uscată, fiindcă Părintele Daniil deja s-a îmbolnăvit de intestine din pricina acestei diete aspre. De atunci părinții trimiteau și alte bunuri.

„De la acest isihast, părintele Daniil și de la Părintele Kalinic de la Katunakia, mi-a zis părintele Arsenie, am preluat tipicul să priveghem toată noapte și să mâncăm mâncare fără ulei o singură dată în zi. Numai sâmbăta și duminica puneam câteva picături de ulei”.  

Când l-a întrebat pe părintele Arsenie să-mi spună câtă mâncare mâncau aceștia pe zi, mi-a spus arătându-mi palma, că Gheronda Daniil din peștera Cuviosului Peru Athonitul le-a dat măsură de mâncare pentru o singură zi, cât încape în căușul palmei unui om. „Și noi, zicea gheronda Arsenie puneam un pumn de posmagi și dacă mai găseam în pădure și ierburi sălbatice[1] le fierbeam și le mâncam cu posmagii”.

- Gheronda, unde găseați atunci posmagii?

- În mănăstirile de obște câte bucățele de pâine prisositoare rămâneau de la masa monahilor, brutarul le cocea iarăși în cuptor, adică le făcea posmagi, și pe acestea le împărțeau la pustnicii din Munte.

- Și erau buni posmagii, părinte?

- Bun-rău, ceea ce ne dădeau, luam. Uneori din cauza timpului îndelungat făceau viermi, îi înmuiam în apă, aruncam viermii și îi mâncam!

- „Odată, mi-a povestit părintele Arsenie, m-a trimis părintele Iosif la o Mănăstire să cer posmagi. Brutarul mi-a dat un sac întreg. I-am spus, este mult, nu pot să urc un sac întreg la până la schitul Sfântului Vasile. Acela a insistat. În final, am cedat și l-am luat. Dar împreună cu traista și alte mici lucruri, era o povară peste puterile mele și cu multe trude și sudori le-am cărat până la Schitul nostru mergând pe jos. Ajungând la chilie am deschis sacul și ce să vezi! Era tot plin de viermi. Eu foarte tare m-am supărat și i-am spus lui Gheronda: „Binecuvântatul acela brutar pentru ce nu i-a dat mai bine la catâri? Pentru ce m-a silit să-i car atâta drum pe jos aici în pustie unde nici catâri nu avem.

Părintele Iosif, m-a liniștit spunându-mi că nu le vom arunca. Asta ne-a trimis Dumnezeu, asta vom mânca. Dacă am fi fost vrednici, ne-ar fi dat și mai bun.

- Și ce vom face, gheronda, cu viermii? Gheronda s-a gândit destul timp și a găsit soluția problemei.

- Ascultă, vom lua masa noastră obișnuită seara târziu și în felul acesta nu vom mai vedea că mâncăm și viermișorii împreună cu posmagii.

Părintele Arsenie desăvârșit ucenic ascultător în toate, așa cum i-a făgăduit lui gheronda lui, nici nu i-a trecut prin minte să ridice vreo obiecție. Cuvântul lui Gheronda era și cuvântul, și legământul lui. Nu avea nici cea mai mică împotrivre sau îndoială cum că ceea ce a spus părintele Iosif ar fi greșit sau fără discernământ sau necugetat, cum am spune noi astăzi.

- Și cum ați mâncat, gheronda, nu ați pățit nimic, nu v-ați îmbolnăvit?

- Ca să fiu sincer, mi-a spus părintele Arsenie, la început mi-a venit greu, când mă gândeam că acum mănânc viermi. Dar de vreme ce așa a zis Gheronda! Dar după aceea Dumnezeu, văzând buna noastră voie i-a făcut atât de gustoși încât ni se părea că mâncăm dulceți, iar nu posmagi stricați.

Așadar, au mâncat un sac întreg de posmagi viermănoși fără să pățească fizic nimic. Acestea sunt minunile harului dumnezeiesc, care este rodul absolutei încrederi în Pronia lui Dumnezeu!

[1] gr. „ἀγριόχορτα” iarbă sălbatică. Este vorba despre o plantă, care crește și pe la noi, dar care la noi este considerată buruiană și se dă la porci. La greci este o mâncare obișnuită, e foarte bună la gust și foarte hrănitoare. În general, se consumă fiartă simplu cu sare. Este foarte răspândită în Grecia.