Altă dată, li s-a întâmplat același lucru în aceleași condiții de vreme. Preabunul nostru Domn care rânduiește în chip preaînțelept și ca un Bun Păstor veșnica noastră mântuire, a voit să îi încerce. În mijlocul potecii înzăpezite pe unde trebuiau să treacă de la Sfânta Ana la Coliba lor, au simțit frigul mai tăios și zăpada amenințând să-i acopere. Nu puteau să-și mai continue călătoria. Cel mai greu era că mergeau pe jos purtând poveri. Puterile i-au părăsit. Gheronda n-a pierdut timpul. Cu credința lui puternică, ce putea muta și munții din loc, i-a spus ucenicului său, preabunul părinte Arsenie:

- Părinte Arsenie, „mașinuța” noastră s-a slăbănogit. Vom poposi aici și vom începe acum rugăciunea și metaniile. Așa ne vom încălzi duhovnicește și trupește și ne vom putea continua apoi drumul.

Și-au scuturat zăpada de pe hainele lor vechi. În loc de apă au mâncat puțină zăpadă. Au lăsat jos bagajele și au început să plece genunchii și să se roage. Repede, cu ajutorul dumnezeiesc, și-au încălzit „mașinuța” și astfel și-au continuat drumul până la schit.

La marile sărbători ale mănăstirilor aghiorite se adună monahi din toate zonele Sfântului Munte: Chinoviți, schitioți, chilioți, nevoitori de toate felurile. Pe lângă ei, și mulți închinători din lume, în special din vecina Halkidiki și din Macedonia. Mai înainte de toate, pentru monahii pustnici, ziua aceea, în afară de cinstirea de mare cuviință a sfântului prăznuit, la care participă de cu seară, și cu metanierul în mână, primesc și din „binecuvântările” mănăstirii. După masa de hram, la care se oferă, ca mâncare oficială, pește, și la care stau toți cei care stau toți prăznuitorii, părinți și frați, se oferă în mod special pustnicilor: pâine și posmagi, oleaginoase, legume și fructe.

Odată, așadar, s-au dus și ei la un asemenea praznic, doimea celor doi asceți ai Sfântului Vasile. A venit și ora mesei și au intrat primii Părinții reprezentanți ai mănăstirilor, ceilalți monahi, creștinii mireni ca să fie urmați la sfârșit de Episcop sau egumenul mănăstirii împreună cu obștea lor care au fost invitați ca să săvârșească praznicul. Printre monahii simpli au mers și cei doi asceți ai noștri, cu tot tacâmul lor: haine cârpite, potcapuri jerpelite de-atâta purtat, decolorate și soioase și fără papuci în picioare.

- Unde mergeți voi, desculților; întoarceți-vă înapoi.

Părintele Arsenie mi-a spus că i-a alungat monahul acela de parcă ar fi fost niște câini. Dar și ei nu i-au răspuns nimic. Cu gura închisă au făcut cale întoarsă în timp ce toți ceilalți au intrat înlăuntru pentru masă. În clipa aceea, s-a apropiat de ei un monah necunoscut, care nu a intrat la masă din pricina lor. I-a mângâiat și i-a dus într-o cameră. Acolo le-a pus masă și tot ceea ce era la masă pentru toți ceilalți.

Când se afla în ultimii lui ani la Mănăstirea Dionisiou adeseori îl vizitau părinți mai tineri, ca să-l întrebe ceva despre nevoința lor sau să afle ceva despre nevoințele pe care el le făcuse în tinerețile lui.

Odată s-a dus la el un monah și îi spune:

- Gheronda mi-am făcut acum metaniile și mă simt epuizat.

A zâmbit bătrânul și l-a întrebat:

- Câte metanii ai făcut până ai obosit?

- Am făcut 150.

După puțin timp am trecut și eu pe la chilia lui și el, mirându-se, mi-a zis: Bre, cu puțin timp înainte, a trecut pe-aici părintele K. și mi-a zis că a făcut 150 de metanii și s-a simțit epuizat. Atunci am prins prilejul și l-am întrebat:

- Dar sfinția voastră, gheronda, câte metanii făceați în tinerețe?

- Noi când eram tineri, făceam, împreună cu gheronda meu, în fiecare seară, până la trei mii de metanii. Rugăciunea noastră o făceam cu metanierul și la fiecare rugăciune făceam și semnul crucii. Câteodată de oboseală, mă durea spatele, fiindcă ridicam mâna de fiecare dată să-mi fac cruce. Atunci gheronda mi-a dat binecuvântare să mă rog, fără să mai fac semnul crucii, afară numai de rugăciunile canonului zilnic.