Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția lui Dumnezeu este asemenea grăuntelui de muștar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui. Și iarăși a zis: Cu ce voi asemăna Împărăția lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului, pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul. Și mergea El prin cetăți și prin sate, învățând și călătorind spre Ierusalim. Și I-a zis cineva: Doamne, puțini sunt, oare, cei ce se mântuiesc? Iar El le-a zis: Siliți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să intre, și nu vor putea. După ce se va ridica stăpânul casei și va încuia ușa și veți începe să stați afară și să bateți la ușă, zicând: Doamne, deschide-ne! – și el, răspunzând, vă va zice: Nu vă știu de unde sunteți! Atunci voi veți începe să ziceți: Am mâncat înaintea ta și am băut și în piețele noastre ai învățat. Și el vă va zice: Vă spun: Nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la mine, toți lucrătorii nedreptății. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avraam și pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncați afară. Și vor veni alții de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în Împărăția lui Dumnezeu. (Luca 13, 19-29) (Sâmbătă în săptămâna a 29-a după Rusalii)

Celebra frescă de pe peretele de apus al bisericii mănăstirești de la Voroneț e cunoscută în toată România, ba chiar și peste hotare, ca o reprezentare unică a Judecății de Apoi în viziunea Bisericii Ortodoxe. Mulți recunosc și anumite scene, precum aceea a învierii tuturor, la trâmbița îngerului, dar și pe cea a izvorului de foc, închipuind iadul, care se desfășoară la picioarele Mântuitorului Hristos, Dreptul Judecător. Dar cea mai cunoscută scenă este aceea în care sfinții, în frunte cu Apostolii Petru și Pavel, bat la poarta Raiului. Iar înăuntru, vorba colindului, „cine șede?”, Maica Domnului, împreună cu îngerii, dar și cu alte personaje. Pe lângă Dismas, tâlharul pocăit pe cruce, se poate observa silueta tânărului Iisus într-un copac, aceasta sugerând că Hristos este unul și același cu fructul Pomului Vieții din Rai, care aduce viața veșnică. Tot acolo sunt înfățișați trei bătrâni purtând, în niște ștergare moldovenești, nenumărați prunci. Aceștia sunt Avraam, Isaac și Iacov, patriarhii lui Israel și ai noștri. Iar aceasta e reprezentarea locală a sânului lui Avraam, în care se află sufletele, reprezentate ca niște copii fericiți, la pieptul părinților cu barba albă. 

Despre această imagine este vorba în Evanghelia acestei sâmbete. Hristos aseamănă Împărăția Sa cu un grăunte de muștar din care răsare un copac pe care se așează păsările, precum și cu un aluat care crește. Ambele imagini vorbesc despre ceva care crește, de la o fărâmitură la cuprinderea a toate. Ca să speculăm puțin, e de știut că teoriile moderne ale fizicii, care vorbesc despre nașterea universului, amintesc de o explozie inițială, astfel că dintr-un punct infim emană tot universul, aflat și în acest moment în expansiune. 

Fiind în eternă misiune de propovăduire a Evangheliei, Hristos e întrebat dacă e mic numărul celor care se  mântuiesc, dar Domnul nu răspunde direct. În schimb, El îndeamnă să lăsăm la o parte încercările noastre de a judeca cine se mântuiește și cine nu, ci mai degrabă să ne străduim să intrăm pe ușa cea strâmtă. Așadar, în Împărăția lui Dumnezeu nu se intră pe calea largă, a lumii, ci pe cea strâmtă, cea dificilă, care ne determină să ne aplecăm pentru a putea intra. Este o cale care ne pune să ne facem mai mici, să ne smerim. Pe lângă acestea, aflăm că trebuie să ne grăbim ca să intrăm pe acea ușiță. Altfel, ne putem trezi cu ușa închisă în față și, chiar de vom bate la ușă, Domnul dinăuntru ar putea să spună că nu ne cunoaște. De ce ar face Domnul din Rai așa ceva? Nu este El iubitor, milostiv, sau dimpotrivă, poate renega pe cineva? Dumnezeu nu reneagă nici pe cel mai păcătos dintre oameni. Numai că noi, ascunși în păcate, suntem de nerecunoscut. Domnul nu Se mai oglindește în noi, nu Se mai recunoaște. De aceea, spune că nu știe cine suntem. Chiar dacă noi încercăm să forțăm intrarea cu argumentele: „Doamne, am fost duminică de duminică în Biserica Ta”, „Doamne, am postit”, „Doamne, am făcut canoane” sau câte și mai câte, se poate întâmpla ca Dumnezeu chiar și așa să nu ne recunoască. Aceasta pentru că putem să fi devenit lucrătorii nedreptății, în ciuda purtării exterioare înșelătoare, fățarnic creștină. Iar în locul nostru, dacă noi nu am împlinit dreptatea lui Dumnezeu, vor veni alții, „de la răsărit,  de la apus, de la sud sau de la nord” și vor ședea la masă cu Dumnezeu. Adică, așa cum noi creștinii am înlocuit pe poporul cel ales al lui Israel, tot la fel și noi putem fi înlocuiți de alții care înfăptuiesc dreptatea lui Dumnezeu. Paradoxal, chiar dacă noi nu îi recunoaștem, aceștia vor fi recunoscuți de Dumnezeu ca fii ai Săi. Ca să ajungem și noi la masă cu Dumnezeu, suntem chemați să intrăm pe poarta cea mică, să ne micșorăm ca să poată crește în noi aluatul dragostei lui Dumnezeu.