Iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu, Care „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), dă pricini de trezire, ba chiar păzește de primejdia care vine din neatenția și din purtarea cea rea a omului. Din păcate, însă, mulți nu se înțelepțesc, iar pentru aceștia pedeapsa rămâne neschimbată. Cei mai mulți însă se folosesc din aceasta și devin misionari creștini ai iubirii de oameni a lui Dumnezeu și o propovăduiesc și altora, care nu o cunosc.

De multe ori, unii făcători de rele au încercat să săvârșească fărădelegi și în locurile afierosite lui Dumnezeu. Însă au fost împiedicați de o minune și, în loc să săvârșească fărădelegea, au fost atrași spre credință. Și-au schimbat felul de a viețui și, ceea ce nu a făcut dreapta judecată și omenia a reușit să tacă iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu prin dragoste, în loc de amenințare.

Aceasta se întâmplă uneori și de la rugăciunile oamenilor îmbunătățiți, care se roagă să-i lumineze Dumnezeu pe acești făcători de rele, așa încât să cunoască adevărul; deoarece se află de bunăvoie în înșelare. Alteori se întâmplă aceasta, dacă au în cer o rudenie îmbunătățită, care Îl roagă pe Dumnezeu pentru ei, potrivit cuvântului Scripturii: „Fericit cel ce are sămânța în Sion și casnici în Ierusalim” (Isaia 31, 9). Totuși, aceasta este lucrarea nemărginitei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, care în chip stăruitor provoacă nesimțirea omenească spre trezire și îndreptare. Este mai bine însă ca omul să se îngrijească el însuși de îndreptarea sa, decât să aștepte binefaceri nesigure.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă și note de Nicușor Deciu, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 101-102)