Vremea colindelor... În săli de spectacole, în biserici, în case, pe străzi și chiar magazine, poți auzi constant colinde. Unele specific românești, tradiționale, altele duhovnicești, iar adesea Carol songs. Este emoționant și toate ne amintesc că pășim cu grăbire către Crăciun. Crăciunul Nașterii Domnului sau un așa zis Crăciun, mai lumesc și familial, în care – după cum frumos spunea părintele Necula – Domnul Hristos a fost scos din propria-I poveste. Pentru noi, creștinii, acest fel de Crăciun, un Xmas monden, este mai degrabă un prilej de tristețe și aduce cu sine un aer ușor apocaliptic și golit de sens. Însă nu acesta este obiectivul rândurilor de față. 

Fiecare colind adevărat ne insuflă, ne aprinde inima cu dorul de Cer, este parcă o cărare către Betleem. Chipurile copiilor colindători, generozitatea gazdelor se unesc în unda melodică a colindelor ca într-o îmbrățișare a celor de Sus. În ochii colindătorilor de toate vârstele a picurat o strălucire din raza Stelei celei călăuzitoare, în obraji pâlpâie focul păstorilor, iar în pieptul tuturor izvodește ca de neunde, ieslea Nașterii, cu trăire de inimă. Cu bucurie, cu căință, cu recunoștință, cu iubire. 

Nu știam de ce, anul acesta parcă am simțit mereu că lipsește ceva, ceva esențial din tot acest freamăt, oricât ar fi el de zvâcnind, oricât de frumoase au fost cuvintele sau cântarea ce a rezonat în suflet.

Am considerat că este ariditatea mea lăuntrică, poate pornind  înainte de vreme în fuga către Egipt... deșerticul Egipt.

Când mi-au picat însă în mână din nou icoane reprezentând scene din închisorile comuniste, cu Preacurata căutând către nevinovații deținuți, slăbănogi și bolnavi de agonia morții, am înțeles  parte din ceea ce lipsește în colinda acestui an. Apoi azi, când a trebuit să merg la spital, încă dinainte să intru, o adiere de Prezență reală și sfântă a clătinat văzduhul. Domnul este și aici, unde nu se aud colindele. Unde nu sunt zâmbete și nici scaune moi de catifea, unde oamenii privesc crispați, obosiți și palizi. Maica Domnului călătorește în fiecare salon, ajută, împarte mângâieri și tămăduiri, iar simțirea prezenței sale este acum pentru mine cel mai duios colind... Chipul ei, singura culoare, aurie, dintre gratiile gri, susură un colind de demult și de departe, pe care urechea nu l-a auzit și la inima omului încă nu s-a suit...

Aceasta este ceea ce lipsea din inima mea, care desigur, cu binecuvântare se bucură în Domnul și de toată frumusețea momentului – colindul lui Dumnezeu. Colindul care nu se aude oricum, oriunde. Un colind al tăcerilor, al șoaptelor și poate al suferințelor. Un colind care cercetează fiecare cotlon al lumii știute și neștiute, poate uneori uitate de noi, cei din generația de lux, comoditate și pluș. Acest colind al Duhului însă are o putere infinit mai mare și mai adâncă, aducând mângâiere și bucurie acolo unde este multă suferință, o bucurie care nu depinde de condițiile de trai, ci „biruiește rânduiala firii”. Bucură și aduce străvederea Nașterii celei de Sus și acolo unde numai lacrimile mai sunt calde sau unde nimic și nimeni din cele pământești nu pot tămădui.

Cuprinși în roșul și sclipiciul sărbătorilor, uităm adesea de griul unor oameni pe care nimeni nu îi colindă... Și astfel uităm de noi, de anumite resorturi ale alcătuirii noastre, care încă nu sunt adăpate cu trăirea Harului, de care atât de mult însetăm...

Domnul însă nu uită niciodată pe nimeni și nici adâncurile noastre nu le uită... El Își colindă colindul Său, suspină  prin toate zările sufletelor acele adieri ale Împărăției Cerurilor, ne împărtășește puțin din Taina Nașterii Sale, mai adevărat. El Însuși este Colindul care tămăduiește.  Desăvârșit ne vindecă de tristețe, de nonsens. Colindul Pruncului Hristos este blând și așezat în privirea Sa cu care ne întreabă de acolo, dintre paiele ieslei: cum Mă vei primi? Iată, Mă ofer ție, gazdă bună, om de oriunde... Am lăsat Cerurile și Căldura pieptului Tatălui Meu și am venit să te colind pe tine, omule, cel însingurat de molima păcatului. Cum Mă vei purta în palme, cum îți va ajunge la inimă colindul Meu?

Într-o iesle de dobitoace a venit Domnul, căci oamenii nici măcar precum dobitoacele nu l-au primit în case. Sau poate pentru că păcatul îl îndobitocise pe om? 

Colindul smerit al Maicii Domnului îmi este sete și foame să-l aud... Toate frumusețile lumii, toată bunăstarea și cele mai alese colinde dacă ar suna în urechile mele, deșartă rămâne inima mea de nu voi afla în ele, printre ele, dincolo ori dincoace de ele, colindul Preacuratei... poate necântat, nerostit, ci doar trăit și oferit nouă cum numai Ea știe. Colindul Maicii este Fiul Său, pe Care ni-L întinde cu atâta delicatețe – în iesle sau când ne împărtășim – deși știe că sabie va trece prin inima sa... Oare cum privea Maica Domnului, cum se purta? Acesta socotesc eu că era colindul Ei, de care aveam de fapt atâta nevoie...

Suflă, Doamne, colindul Tău, peste toate zările și în toate adâncurile, dezleagă, rogu-Te, inima noastră, să audă cu duhovnicească înțelegere colindul Tău, cu care ne dorești întru Tine... Învață-ne să tăcem puțin, câtuși de puțin, măcar în miez de noapte... cât să ajungă la noi cântul Tău cu care ne cânți...

Învață-ne să oprim puțin timpul acesta de goană, Pruncule și Cel mai presus decât toți vecii, cât să își facă loc veșnicia colindului Tău dumnezeiesc și în trecerea noastră...