În mod personal ne plângem păcatele, dar patimile noastre sunt tot aceleași care stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim nu este diferit de viața cosmică. Puțin câte puțin, în mod natural, începem să trăim starea noastră ca o oglindire a stării umanității întregi. Începem să ne trăim viața într-un libertinaj general, sub privirile lui Dumnezeu. Prin pocăința noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înșine tragedia umanității întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor.

În Hristos, conștiința se eliberează, viața noastră devine nelimitată. În porunca iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți trebuie să înțelegem ca pe tine însuți în felul următor: în orice om, în întregul Adam, mă recunosc pe mine.

„Împărăția lui Dumnezeu, scrie Sfântul Siluan, înseamnă a purta în inima noastră universul întreg și pe Însuși Dumnezeu, Creatorul lui.”

Când vă rugați, rugați-vă pentru toți și pentru fiecare în parte. Și adăugați: „Pentru rugăciunile lor, miluiește-mă și pe mine!”. Astfel, în mod repetat, conștiința voastră se va elibera de patimi.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din duh, Editura Pelerinul, Iași, 1997, pp. 20-21)