E dificil să spui că există o singură Evanghelie a Învierii. Sunt unsprezece texte evanghelice care ne situează în adeverirea ei: Matei 28. 16-20; Marcu 16.1-8 și 16.9-20; Luca 24. 1-12; 12-35; 36-53; Ioan 20.1-10; 11-18; 20. 19-31; 21. 1-14 și 21. 15-25. Toate re-țes pentru noi veșmântul de lucire al Învierii. Și devin o Evanghelie. Le înșir nu doar de dragul înșirării ci pentru ca să vedem abundența de informație și de amănunte prin care Evangheliștii- toți cei patru, spre deosebire de alte episoade din viața Domnului care uneori se află în descrierea unuia ori altuia, alteori la unul singur dintre ei- încearcă să surprindă în cuvinte adevărul inalienabil: Hristos a Înviat! Dacă ar fi să privim la regulile moderne ale publicisticii media ori ale eticii academice în cercetare am spune că dispunem de patru izvoare de mărturie care au în ele douăsprezece argumentări prin mărturie directă ori susținută prin martori direcți. De ce este greu unora? Nu mă mai întreb de mult. N-am stat nici eu bine la începutul vieții mele de maturizare în credință și nici acum nu e ușor să cred. Poate de aceea zic cu tatăl acela curajos și rănit de boala fiului: „cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9.24). Și Domnul se milostivește mereu și mereu adâncind în sufletul meu adevăruri de credință și luminându-le cu Harul Său.

Pentru a crede în Înviere cred că trebuie să fim în zorii acelei Zile, dis de dimineață, alergând cu femeile mironosițe. Nu am curaj să gândesc cum va fi fost pentru soldații care păzeau Mormântul. Niște nefericiți în fond care păziseră un mort- în viziunea lor- lipsindu-i de sărbătoare. Se știe că și romanii și soldații miliției de la Templu – despre care Pilat din Pont știa și-i oferă ca soluție pazei mormântului – prăznuiau cu mare plăcere momentele de sărbătoare ale Paștelui iudaic. Aceștia, câți vor fi fost, cel mai probabil trei, rataseră Paștele și mai ales rataseră Învierea. Frica prin care-i vedem că aleargă la mai marii Templului și graba în care aceia le astupă gura cu bani sunt argumente ale Învierii. Pare ciudat că un tâlhar pe Cruce – pocăit și realist – e mai strașnic paznic al Învierii decât niște soldați tocmiți să nu lase pe nimeni să-L afle pe Hristos. Nu știm dacă ei mai erau acolo când femeile mironosițe ajung la Mormânt. Nu pare. Dar e cert că vestesc același lucru cu Îngerul: Hristos a Înviat! Nu mai este în mormânt. Mariei Magdalena îi vestește Domnul Însuși. Femeilor le vorbește Îngerul. Iar celor din Templu niște mercenari speriați de Înviere. Așa cum funcționarii credinței își vor fi vestit unii altora, pe șoptite, cu frică și groază că a Înviat Răstignitul.

De aceea zic că pentru a înțelege Învierea trebuie să alergăm la Mormânt. E atât de transparent momentul și totuși atât de tainic încât până astăzi nu avem o icoană în sine a Învierii. Momentul acela intim al Învierii nu e surprins de nici o retină. Cu excepția modului în care Părintele Arsenie surprinde Învierea Domnului ca o înveșmântare în lumină și o urcare din morți celelalte icoane ne prezintă izbăvirea din iad a lui Adam și a Evei iar în iconografia largă e limpede că un Hristos purtând un steag în mână nu este viziunea Ortodoxiei asupra Învierii. Pentru a surprinde Învierea era nevoia nu doar de Înger – care și dă mărturie – ci și de oameni în care această mărturie să se oglindească. Maria Magdalena și femeile mironosițe sunt un astfel de exemplu, Petru și Ioan – Apostolii – care aleargă la Mormânt după mărturia femeilor, sunt alt exemplu, iar mai apoi Ierusalimul întreg e martor al Învierii Celui Răstignit. Și Golgota se face izvor de Viață și Lumină.

Putem bănui, nedesprinsă de Mormânt, pe Maica Domnului. Am aflat în viețile ei scrise și rescrise în perioada bizantină – la Sfântul Simeon al Tesalonicului chiar într-un Cuvânt la Înviere, iar la Sfântul Simeon Noul Teolog într-un cuvânt la cinstirea Maicii Domnului – cum că ea a stat nedezlipită de ușa Mormântului. Era Mama Răstignitului. Legal nimeni nu-i putea face nimic și nici nu o putea îndepărta. E sensul postirii noastre aspre din Vinerea Mare și Sâmbăta Binecuvântată a coborârii lui Hristos la iad. Postim asemeni Maicii Domnului. Cu mintea ațintită la momentul Învierii. Și pentru că ea văzuse și clipa Nașterii și pentru că știa că sabia ce trece prin inima ei – prevestită de Dreptul Simeon la Templu – este Crucea de pe care tocmai ce coborâse pe Fiul ei și Dumnezeul ei. Și al nostru, prin ea. O putem bănui nedespărțită de marginea tăioasă a pietrei săpate în grabă de om așa cum o putem intui lângă colțurile mulcomite de boticul mieilor ale ieslei. Cu aceeași grijă. Să-și vadă Feciorul, Dumnezeu-Om. Ochii ei obișnuiți să nu-L scape din priviri pe Iisus nu puteau pătrunde prin piatra rece a Mormântului dar intuia – pentru că știa bine Scripturile și era atentă la propovăduirea Lui – că va ieși Lumină din întunericul ce părea că-L cuprinsese. Nu spun părea ca și cum nu s-ar întâmpla aceasta în chip real ci pentru că tatăl întunericului credea că a învins pe Cel Ce este Lumina. Dar își înghițise moartea. Poate de aceea Părinții Bisericii ne-au pus la inimă în Liturghia Învierii textul din Ioan (1.1-17) și celelalte din acest minunat Prolog pentru a sublinia că Lumina „luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1.5). Iar lumina care este El și este „viața oamenilor”. Despre aceasta este vorba în tinda de piatră a Mormântului. Despre discreta schimbare ontologică a firii umane prin forța firii divine venită în ajutor. O schimbare care aduce, la rândul său, schimbarea condițiilor ontologice ale existenței. Din disperați și agonici în candidați la Înviere. Și aici se trăiește realitatea Învierii. În buza de humă a morții, unde pare că nu mai suntem și suntem de fapt.

Poate că dintre multele arătări ale Domnului Celui Înviat întâlnirea Sa cu Apostolii – așezată parte în slujba Celei de a Doua Învieri, parte în prima a Duminicilor după Înviere, numită Duminica lui Toma – în foișorul asigurat de porți grele ne dă o imagine clară a perceperii Învierii. Adunați de frica iudeilor – știind cum sfârșiseră acoliții altor lideri răstigniți prin puterea legii romane și tragerea sforilor de către ritualiștii de la Templu – Apostolii agonizează. Nu ni se spune că se rugau sau cântau așa ca altădată. Vor fi avut dinainte povestea femeilor, dar ei nu credeau în spusa lor. Ba chiar doi dintre ei, Cleopa și cel mai probabil Luca, se întorseseră de la o țarină vestindu-le că L-au aflat pe cale și că ochii lor s-au deschis la vremea Cinei. Erau în foișor nu departe de casa lui Ana și Caiafa. Siguranța lor era oarecum asigurată tocmai pentru că stăteau în casa unuia ce cunoștea pe Ana. Dar oamenii templului nu-i caută încă. Nu-i urgisesc pentru că sunt speriați de moarte cu Învierea Domnului. E încă o dovadă istorică a faptului că Hristos a Înviat și comunitatea celor care strigaseră Răstignește-L! nu aflase ce s-a întâmplat. Apostolii închiși în cenaclul din Ierusalim al Cinei celei de taină de frica iudeilor. Iudeii inchizitori închiși în Templu și groază de frica Învierii. Aș îndrăzni să spun: Alegeți! Dar nu o fac pentru că e limpede pentru orice om cu minte că intrarea lui Iisus Hristos Cel Înviat pe ușile încuiate ale fricii omenești ce locuia în foișorul ierusalimitean vine tocmai ca, primind Pacea Lui și Duh Sfânt să învățăm că nu ne suntem unii altora judecători ci martori ai Învierii. Strașnică icoana aceasta în care Cel judecat pe nedrept, umilit și răstignit de firea umană îi dă acesteia iertare. Și nu pentru acel loc și acel moment. Ci pentru veșnicie.

Că nu e ușor să crezi „din prima” ne dovedesc multe din reacțiile oamenilor participanți la momentele din zorii Învierii. Maria Magdalena îl confundă cu un grădinar. De ce? Pentru că pe piatra Mormântului văzuse cum se depune un stârv anonimizat la chip prin ruperea Chipului. Acum dinaintea ei este un cu totul alt Chip. Plin de slavă cum îl văzuseră Apostolii pe Munte la Schimbarea la Față. Doar glasul, glasul ce-l ascultase de mii de ori și care o scosese din temnița celor șapte demoni și o adusese la viață este același. Și prin acela îl recunoaște pe Acesta ce este Înviatul. Dialogul lor este de o tandrețe fără margini: Maria – Învățătorule nu poate fi înțeles ca parolă fără tonalitatea iubirii ce-i unea. Și nu iubirea speculată de oamenii regiilor cu gust de complot. Ci aceea autentică despre care Domnul spune, în repetate rânduri, că este dinamica Împărăției Sale. La fel cei doi, Luca și Cleopa, au nevoie de frângerea pâinii să li se deschidă ochii și să vadă pentru că din tâlcuirile Străinului de pe cale li se înmuiase inima și li se deschiseseră urechile. Dar nu vedeau. A crede, până la urmă, în cazul prim și în cel de-al doilea, înseamnă a vedea pentru a recunoaște! Iar Învierea aceasta face. Chiar cântăm în noaptea-zi din miezul nopții: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm...”. A vorbi așadar despre Înviere înseamnă a vorbi despre împreună-lucrarea noastră cu Dumnezeu pentru a-L vedea, a-L sesiza în văzut și nevăzut deopotrivă. El este nu un evadat din moarte ci un Biruitor, unicul ei Biruitor. Și din biruința aceasta a Sa ne hrănim nădejdea și dragostea pentru a putea să ne definim credința.

Mă pregătisem să scriu despre Înviere pur și simplu. Dar mi-am dat seama, scriind, că e nevoie mereu de mai mult. Învierea Domnului nu încape nici doar în teologii și nici doar în inimi. Este un fapt istoric irepetabil – de aceea obiectiv – dar el poate și este translatat în viețile și țintele noastre de viață – devenind factor subiectiv al înțelegerii Învierii. Nu stați fără să lucrați la înțelegerea Învierii. Hristos Domnul Cel Înviat se lasă crezut! Bucurați-vă! Hristos a Înviat! Pur și simplu!

Sursa: tribuna.ro