Mai mulți cred că Dumnezeu există și mai puțini că a și înviat. Chiar ucenicii s-au îndoit de acest adevăr, mai întâi mărturisit de femeile mironosițe și acceptat și de Apostoli, în cele din urmă...

La auzirea că Hristos a înviat, ucenicii au avut îndoieli: „Și cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare și nu le-au crezut” (Luca 24, 11). De ce, oare? Orice adevăr mai întâi se naște în minte și apoi coboară la inimă ca și convingere. Gândirea și simțirea, mintea și inima trebuie să fie împreună în căutarea lui Hristos. „A-L urma pe Hristos” se face din toată inima și cu tot cugetul, la fel ca iubirea față de El. Sfinții Părinți ne învață că trebuie să facem acest exercițiu duhovnicesc, isihast, al coborârii minții în inimă; practica rugăciunii lui Iisus ne ajută nu doar să-L avem pe Hristos sălășluit în minte, ci și în inimă.

Hristos stă în inimă ca într-un mormânt, iar în minte ca într-o iesle. Se produce, oarecum, și în mod duhovnicesc în ființa noastră lăuntrică, o creștere a lui Hristos în noi, de la „nașterea noastră în Hristos” la „Învierea noastră în Hristos”.

Unirea aceasta este aproape ca o întrupare, dar nu prin unirea firilor, ci prin unire duhovnicească între sufletul omenesc și Duhul dumnezeiesc.

Mintea coborând la inimă dă de-o parte „lespedea de piatră” (împietrirea inimii, a simțirii) ca să-i simtă prezența, iar această călăuzire o realizează Duhul Sfânt. Calea spre Împărăția Cerurilor nu este în afara ființei, ci înlăuntrul ei, căci spune Hristos: „Împărăția Cerurilor este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Mintea care-L caută pe Hristos coboară până aici și îl vede înviat. Ca și Maria Magdalena care datorită iubirii, s-a dus să-L caute, să-L vadă și L-a văzut.

S-au dus și Petru și Ioan, dar au văzut doar giulgiurile și mahrama și nu l-au aflat, deși unul era corifeul apostolilor, „verhovnicul” (cel mai în bătrân), respectiv cel mai tânăr, „cel iubit de Hristos”.

Cum se explică? În cazul Mariei Magdalena avem mintea coborâtă în inimă, care corespunde mai mult unei teologii a inimii. Ea L-a căutat pe Hristos cu inima. În cazul celor doi Apostoli, avem mintea despărțită de inimă, pentru că rațional ei n-au crezut, au avut îndoială față de cuvântul femeii care le-a vestit, considerând că e o „aiurare”, situație care corespunde unei teologii a minții care despărțită de simțirea duhovnicească a inimii, rămâne dubitativă, incertă, îndoielnică. Ei l-au căutat mai mult cu mintea...

Până la urmă, și unii și alții ajung la același Adevăr, unii mai repede, alții, mai pe urmă. În esență, cei care-L caută cu dragoste și fără îndoială, au părtășie mai grabnică cu Hristos. Cei care au îndoială, dar care vor încredințare, nu ajung la convingere prin mărturiile celorlalți (ex. Sfântul Apostol Toma), ci prin încredințare personală. În felul acesta, toți care-L caută pe Hristos, până la urmă ajung „să-L vadă” mai întâi în minte sau cu mintea, apoi în inimă. Cu alte cuvinte, Hristos se naște în minte și înviază în inimă...

Cu acest preambul putem considera că și cunoașterea teologică și vederea duhovnicească sunt aproape același lucru; au aceași valoare de adevăr ambele, cel puțin sub acest aspect al întâlnirii cu Hristos, al vederii lui de departe, mai întâi și de aproape, mai pe urmă. Diferența dintre ele este că prima aparține gândirii teologice, iar a doua vine din trăirea duhovnicească. Ambele sunt darurile aceluiași Duh, a cugetării în Duhul, respectiv a vederii, a simțiriii în Duhul, ca descoperiri ale Duhului.

Iar cele două facultăți conlucrează în actul revelator, astfel încât mintea devine simțitoare, iar inima devine înțelegătoare, fiind vorba de teologia minții și teologia inimii. Nu se despart în lucrările lor, ci se întrepătrund, în sensul că mintea cugetând și inima simțind Adevărul lucrurilor se validează, se confirmă una pe alta în această conlucrare dintre ele și cu Duhul.