Sunteți tată, soț, preot, profesor, directorul unei case editoriale. Cum reușiți să găsiți timp pentru toate acestea? Și cum reușiți să găsiți timp ca să vă dedicați fiecărui copil în parte?

Este o întrebare minunată, și ați folosit de multe ori cuvântul „reușiți”. Voi începe prin a spune că dacă intenționezi să-L urmezi pe Hristos trebuie să închizi sonorul vocii lumii.

Am să vă spun un model care mi-a fost dat de părintele meu duhovnic și care a fost central pentru modul în care am trăit. Mi-a spus când am fost hirotonit – m-a împuns cu degetul în piept după hirotonie și mi-a spus: „Ascultă, ai fost al lui Hristos înainte de a fi al soției tale. Ai fost al soției tale înainte de a fi al copiilor tăi. Ai fost al copiilor tăi înainte de a fi al enoriașilor. Trăiește respectând această ordine. Păstrează aceste priorități”. Acest sfat m-a ghidat toată slujirea mea.

În fiecare zi, primul meu gând este să fiu al Domnului. Nu pot renunța la a fi cu El pentru a fi cu soția mea, cu copiii și cu enoriașii mei. Nu, trebuie să încep ziua cu El pentru că dacă nu procedez așa, orice voi face față de soția, copiii și enoriașii mei va fi sub standard. El este singurul motiv pentru care pot face tot ceea ce fac. Așa că începi cu El. Apoi, ca preot, îți păstrezi prioritatea cu soția. Nu o faci pe ea să sufere din cauza solicitărilor enoriașilor. Dacă permiți să se întâmple așa, dacă nu păstrezi un interval de timp... Cum procedez eu (alți preoți pot proceda diferit, desigur): am dedicat fiecare seară de luni soției, pe toată perioada căsătoriei noastre. Mergem undeva la o întâlnire romantică. Când eram mai tineri și eram – săraci e puțin spus – ieșeam în oraș, cumpăram o ceașcă de cafea și ne plimbam. Mergeam pe plajă, ne plimbam și beam cu rândul din cafea. Nu aveam bani, dar mă simțeam ca și cum eram rege. Mă simțeam precum cel mai bogat om din lume mulțumită ei. Și apoi am avut copiii, unul câte unul, de-a lungul anilor, și am fost învățat că ei sunt următoarea mea prioritate, după ea, și m-am asigurat că vor fi seri, în fiecare săptămână, în care voi fi acasă. Petrec multe seri în parohie, dar tot timpul am o seară pentru soția mea și pentru copiii mei, iar copiii știu: „Tata o să fie acasă, nederanjat”. Telefonul e închis, nu răspund la ușă, iar acum, că sunt mai mulți preoți în parohie, nici măcar nu trebuie să răspund la apeluri urgente. Pot să răspundă ei. Împărțim serile – facem cu rândul când să avem seri libere. (...)

Iar copiii mei recunosc acum: „Sunt o prioritate”. Copiii unui preot trebuie să știe că sunt o prioritate. Își împart tatăl și numele de „părinte/tată” cu sute de alți oameni. Asta poate duce la ispite, poate fi o provocare: „cum vine asta că fiecare îi spune tatălui meu părinte/tată? E de o importanță centrală ca ei să știe că sunt speciali pentru preot.

Deci așa am trăit: Dumnezeu – primul, soția – a doua, copiii – pe locul trei, și apoi enoriașii. Și dacă vrei să fii un preot de succes, trebuie să-i primești și pe ei în inima ta. Nu poți fi doar profesionist, trebuie să devii cu adevărat părinte, ceea ce înseamnă că trebuie să fii dispus să suferi. Trebuie să fii doritor să intri în trăirile lor – momentele fericite sunt minunate – dar și în tristețile enoriașilor tăi. (...) Cu ajutorul lui Hristos, poți să fii alături de oameni, să-ți accepți rolul și să fii un părinte autentic. Oamenii simt prezența lui Hristos prin aceea că preotul lor e cu ei. Și aceasta este experiența universală a Bisericii. Noi, preoții, putem face acest lucru, dacă ne respectăm prioritățile.

(Fragment din interviul (Video) Hristos, familia și provocările Ortodoxiei în lumea contemporană – interviu cu Părintele Josiah Trenham)