Un ucenic de chilie al Părintelui Onufrie ne-a spus: „Odată, pe când părintele era retras la linişte, eram împreună în pădure. Şi am avut o discuţie cu sfinţia sa privitoare la cuvintele Mântuitorului către farisei, care se lăudau că au şi ei ucenici. Iar Mântuitorul le spusese că, într-adevăr, au şi ei ucenici, dar îi fac îndoit gheenei. Şi-apoi i-am spus: «Părinte Onufrie, părintele stareţ a spus să facem cutare lucru. Dacă a spus să facem asta, trebuie să facem ascultare». Atunci părintele a zis: «Da. Dar ce faci cu pravila? Unde ţi-e pravila? Dacă nu-ţi faci pravila, ce răspuns dai tu? Ce, Părintele stareţ răspunde de tine? El te-a pus să faci, dar dacă tu nu ţi-ai făcut pravila, crezi că răspunde el pentru tine? El zice: „Eu i-am dat de lucru. Treaba lui ce face mai departe”. Pe el nu-l mai doare capul. Pe tine te priveşte. Tu vrei să fii lăudat, că ai făcut mare ispravă? Tu cauţi lauda oamenilor, nu cauţi mântuirea!»”.

Acelaşi ucenic ne spunea: „Fiind în singurătate, de multe ori îi ziceam să mai lucrăm ceva, dar el răspundea: «Uite. Este ora patru. Gata! De la ora patru avem pravilă: Ceasul nouă, Vecernia, Pavecerniţa. Obligatoriu. După aceea, dacă mai este vreme, mai fac». Nu stătea el să lucreze noaptea... Zicea că dacă ar veni cineva să-i ceară socoteală pentru cât a lucrat, ar fi răspuns:

– Atât.

– Cum? Numai atât?

– Atât am putut.

El era hotărât. Zicea: «Întâi să fac pravila, pe urmă dacă mai pot face ceva». Nu lăsa nici o zi fără să-şi facă rânduiala de rugăciune”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 771)