Marelui Pahomie - ce petrecea într-una din mănăstirile lui - i s-a vestit că un frate din Mănăstirea Hinoboschionilor, în boală zăcând şi la mare strâmtorare fiind, cerea să dobândească binecuvântare de la dânsul; acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu, sculându-se, mergea către dânsul şi, apropiindu-se ca la două-trei stadii de locul unde era fratele cel bolnav, a auzit glas sfinţit şi minunat cântându-se în văzduh şi, privind, a văzut sufletul fratelui ducându-se pe drum luminat de îngeri cântători spre fericita viaţă, iar fraţii care îi urmau lui nici glas nu simţeau, nici altceva nu vedeau, ci numai pe dânsul văzându-l privind către răsărituri, au zis către el: „Te-ai oprit, Părinte?" Iar el a zis către dânşii: „Alergăm în zadar, că de atunci privesc la dânsul cum e dus în viaţa veşnică". Şi rugându-l să le spună lor cum a văzut [că se afla] sufletul, le-a povestit lor toate câte erau cu putinţă a fi povestite. Iar unii dintre ei, mergând mai repede la mănăstire, au cercetat mai cu deadinsul de ceasul în care a adormit fratele şi au cunoscut că era acelaşi cu cel în care Părintele l-a văzut suindu-se cu slavă la ce­ruri.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 56)