Oricât de grea este temniţa în care poate fi încarcerat trupul, dar mult mai grea este temniţa în care păcatul încarcerează pe om, cu voia sau fără voia lui, cu ştiinţă sau fără ca măcar el să o ştie. De temniţele noastre materiale, din păcate, nu te poţi apropia pentru a vizita pe om. Dar chiar aşa, rugăciunea pătrunde până unde noi nu putem ajunge şi prin rugăciune putem ajuta orice suflet legat prin suferinţă, lanţuri sau păcat.

Şi Iisus ne va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Şi va zice celor de-a dreapta Lui: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. […]

Iisus se identifică cu fiecare, este prezent în fiecare. El aşteaptă adeziunea şi participarea noastră la lucrarea Sa. Prin binele făcut în numele Lui Îl ajutăm pe El, lucrarea Lui în lume. De aceea ne-a poruncit: “Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu pe voi”. Toată Judecata de Apoi este axată pe această iubire. O societate de binefacere săvârşeşte şi ea fapte bune, dar ele sunt acte izolate, externe, care de multe ori nici nu pătrund până în sufletul omului. Ajutând în numele lui Hristos însă, răspundem cu iubire la iubirea cu care El ne-a mântuit, contribuim în acest fel şi noi ca, prin Duhul Sfânt să se restabilească toată făptura – o Unitate în Hristos, o Împărăţie a iubirii.

Descoperindu-ne Judecata de Apoi, Iisus ne arată cum vor fi cântărite dincolo, în veşnicie, faptele săvârşite de noi aici, pe pământ.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 32-33)