Inima este pământul în care Domnul însămânţează grăuntele de muştar: „Grăunte de muştar este Domnul, semănat prin credinţă în duh, în inimile celor ce-L primesc".

Inima este biserică şi altar. Ea e locul sacru în care Hristos Domnul este preamărit şi sfinţit, aşa cum învăţa Sfântul Apostol Petru: „Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre" (I Petru 3, 15). În concepţia Sfântului Macarie, „cele ce se văd sunt umbre ale celor tainice". Astfel, Biserica văzută înfăţişează biserica inimii, iar preotul care oficiază Sfintele Taine este întruchiparea „preotului celui adevărat al harului lui Hristos". În această biserică duhovnicească, care este adâncul inimii omului, se săvârşeşte neîncetat o Sfântă Liturghie în omul cel înviat: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre" (Efeseni 5, 19). Inima lipsită de gânduri necurate şi „lucrată de Duhul este altarul adevărat încă înainte de viaţa viitoare", arată Sfântul Grigorie Sinaitul, iar Sfântul Ioan Scărarul precizează: „Un lucru este acela de a iscodi mereu inima spre a-i cunoaşte pornirile şi altul acela de a o supune stăpânirii minţii care o cercetează şi care, ca un arhiereu, oferă lui Hristos jertfe cuvântătoare". În primul caz, mintea noastră este asemenea unui cârmuitor, în al doilea, asemenea unui episcop care aduce jertfe duhovniceşti. Deci inima este „altarul" pe care este aprins „focul dragostei dumnezeieşti". Este ceea ce au simţit cei doi ucenici aflaţi în drum spre Emaus când s-au întâlnit cu Hristos: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?" (Luca 24, 32). Inima e „cămara" în care vorbim „cu preadulcele Iisus" (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, Bacău, 1998, 45, p. 206).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 193-194)