În Faptele Apostolilor, în capitolul 5, ni se relatează cum au reacţionat autorităţile religioase din Ierusalim – mai ales arhiereul şi „cei din eresul saducheilor” (v. 17) – atunci când apostolii au început să propovăduiască pe Hristos în templu, vindecând pe cei „bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate” (v. 16). Fără nici un fel de judecată, „i-au băgat în temniţa obştească” (v. 18) dar, la intervenţia unui fariseu, „anume Gamaliel, învăţător de Lege” (v. 34), apostolii au fost eliberaţi. Nu înainte însă de a li se aplica o „corecţie” (bătându-i) şi de a le porunci „să nu mai vorbească în numele lui Iisus” (v. 40). Înainte de a (re)vedea în ce a constat intervenţia înţeleaptă a lui Gamaliel, haideţi să vedem cum se aplică şi astăzi, în lume, aceste metode ale mai-marilor din Ierusalimul de acum vreo două milenii.

Să luăm mai întâi cazul familiei Bodnariu, îndelung mediatizat în ultima vreme. Cei cinci copii ai acestei familii au fost luaţi (practic, răpiţi) de Serviciul de Protecţia Copilului din Norvegia fără nici un fel de proces, fără a fi făcute măcar publice acuzaţiile ce se aduc celor doi părinţi (mama, Ruth Johanne, este norvegiancă; tatăl, Marius, este român). Poate că această instituţie cu puteri discreţionare, numită Barnevernet, are toată dreptatea de pe lumea aceasta. Dar a lua o decizie sau a da o sentinţă înainte de a exista o judecată echitabilă, în care părinţii să aibă posibilitatea de a se apăra, şi, mai ales, ideea că există pe lume o instituţie ce poate acţiona fără să dea socoteală nimănui – acestea sunt, deja, de domeniul romanului „1984” al lui George Orwell. Totul se petrece în plină democraţie europeană, în secolul XXI, într-una dintre cele mai sigure şi prospere ţări de pe bătrânul continent, nu în vreo ţară africană, condusă dictatorial! Din păcate, cazul familiei Bodnariu nici măcar nu este unul izolat, mii de alte familii, de-a lungul timpului, reclamând aceleaşi abuzuri (unul dintre cele mai recente este cazul familiei Dumitru şi Mihaela Nan, originari din Maramureş).

În aceeaşi sferă se înscrie cumva şi un alt eveniment, unul petrecut la cumpăna dintre ani, în Germania, acolo unde, la Köln, mai multe grupuri de bărbaţi (majoritatea imigranţi/ refugiaţi) au agresat sexual şi tâlhărit numeroase femei. Un fapt îngrozitor, de neimaginat într-o ţară ce dă ora exactă în Uniunea Europeană. Dar, cu acest prilej, s-a mai petrecut ceva, la fel de greu de închipuit pentru o ţară ca Germania: poliţia, mai întâi, apoi presa nu au oferit publicului informaţii despre faptele abominale comise, ci s-a vorbit despre acestea abia ulterior şi numai la presiunile femeilor care au depus plângere. Cu alte cuvinte, mesajul a fost că nu ai voie să vorbeşti, chiar şi despre un subiect dureros, dacă prin asta se aduce vreo atingere imaginii celor care au venit, încurajaţi de statul german, de prin nordul Africii sau din Orientul Mijlociu. Sigur, dacă agresorii erau români (eventual de etnie romă) sau de prin altă ţară est-europeană, nu se mai aplica aceeaşi politică. Dar asta este altă discuţie. Reţinem doar faptul că Puterea are, iată, dreptul de a decide ce se poate vorbi şi ce nu, în public. Chiar şi în moderna, eficienta democraţie germană. E îmbucurător să vedem însă că asta nu i-a intimidat pe cei ce aveau ceva de spus pe un subiect de interes public.

 Dar să nu mai umblăm după exemple prin Europa, ci să ne uităm şi în ograda proprie. Avem o Coaliţie pentru Familie, alcătuită din persoane de diferite confesiuni, care a declanşat, în conformitate cu prevederile legii, un proces de strângere de semnături pentru modificarea Constituţiei României. Dorinţa acestei coaliţii ar fi să se menţioneze explicit, în articolul 48, aliniatul 1, că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”, nu „între soţi”, cum apare acum. Ar fi o întărire a statutului actual al familiei şi un mod de a preveni acele abuzuri prin care au primit dreptul de a căsători şi, cel mai grav, de a înfia copii, persoane de acelaşi sex – prin decizii ale unor judecători (cazul Statelor Unite ale Americii) sau prin decizii parlamentare. Cu alte cuvinte, să decidă doar poporul (asta înseamnă democraţie, nu?) dacă se mai poate numi căsătorie o uniune între două persoane de acelaşi sex sau una între mai multe persoane (cum deja se cere, în unele state democratice, şi nu de către musulmani). Mai ales că Parlamentul României s-a confruntat deja cu o iniţiativă a unui deputat care propunea legalizarea parteneriatelor civile între persoane de acelaşi sex (în Grecia s-a impus deja acest lucru), ceea ce reprezintă un prim pas înaintea legalizării „căsătoriilor” homosexuale.

Evident, membri ai Bisericii Ortodoxe Române s-au raliat la acest demers, din motive lesne de înţeles. Imediat au sărit ca arşi secular-umaniştii şi toţi promotorii fără discernământ ai unei „corectitudini politice” care deja naşte monştri (cum s-a văzut şi în cazurile prezentate mai sus, din Norvegia şi din Germania). I se reproşează Bisericii că se implică în strângerea de semnături doar din motive de imagine sau chiar că ar fi organizatoarea acestei acţiuni şi că ea nu ar avea dreptul, într-un stat "laic", să facă astfel de demersuri. Cu alte cuvinte, Biserica trebuie să tacă şi să nu-şi mărturisească în public credinţa. După metoda aplicată în cazul tragediei de la „Colectiv” se doreşte, de fapt, deturnarea atenţiei de la un demers perfect legal şi democratic al unor cetăţeni români, clericizând subiectul cu scopul de a-l prezenta ca pe o „ţăcăneală” antieuropeană a unor „popi burtoşi şi corupţi”, avizi să-şi refacă credibilitatea în popor. Or, Biserica s-a implicat, până acum, doar în anumite zone ale ţării, şi abia în şedinţa sa de lucru din 14 ianuarie a.c., Sfântul Sinod „a luat act cu apreciere de iniţiativa cetăţenească pentru amendarea articolului 48 din Constituţia României în sensul precizării că familia este constituită prin căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Această iniţiativă a mirenilor aparţinând mai multor culte este sprijinită de Biserica Ortodoxă Română, pentru că exprimă învăţătura acesteia despre familie, precum şi poziţia sa constantă din punct de vedere juridic”.

Dar chiar şi să fie aşa cum spun unii, oamenii din Biserică să aibă, la un moment dat, o iniţiativă de genul acesta, în condiţiile legii, care ar fi problema? Dacă eşti creştin înseamnă că nu mai ai drepturi cetăţeneşti? Dacă alţii au libertate să susţină tot ce le trăsneşte prin cap sau prin alte părţi anatomice, noi nu avem voie să vorbim despre frumuseţea unirii dintre un bărbat şi o femeie, singura care poate să rodească o nouă viaţă, să aducă un nou om pe pământ? Nu cumva unii se văd deja – precum arhiereul şi saducheii de odinioară – ca fiind un soi de autoritate parareligioasă, care are dreptul să decidă ce să se vorbească şi ce nu în public? Ce urmează dacă nu vrem să tăcem, ne veţi arunca în „temniţa obştească”, ne veţi bate cu biciul? Unde vă este spiritul democratic, unde a dispărut mult clamata respectare a libertăţii de exprimare? Precum apostolii de odinioară, noi nu dorim să impunem nimănui nimic, doar spunem poporului ceea ce credem şi nu ne poate opri nimeni de la asta, pentru că „trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor 5, 29). Noi credem că orice om este liber să aleagă, inclusiv să aleagă păcatul, dacă asta vrea. Dar voi vreţi ca păcatul să devină normă de lege şi vreţi să ne impuneţi asta folosind manipularea şi violenţa, deocamdată cea verbală. Cine este mai democratic aici, cine respectă drepturile omului?

Ştiţi ce a spus Gamaliel, de a convins autorităţile religioase din Ierusalimul de acum două milenii să-i lase în pace (pe moment) pe apostoli? A spus: „Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 5, 38-39). Tare mi-e că adversarii de azi ai creştinilor nu mai au nici măcar un strop din înţelepciunea unui astfel de rabin, de un pragmatism dezarmant. Asta se întâmplă oamenilor doar când ura şi intoleranţa pătrund în inimă. Voi ne răstigniţi (mediatic, deocamdată), noi ne bucurăm pentru că, pe cruce fiind puşi, putem sta mai ferm cu braţele deschise către voi a îmbrăţişare, cu dragoste nefăţarnică. Aşa a făcut Învăţătorul nostru, aşa vom face şi noi.