Părintele Gheorghe Verzea s-a născut în 1969 în localitatea Câmpulung-Muscel din județul Argeș. În perioada 1987-1992 a absolvit cursurile Seminarului Teologic Ortodox din București, iar între anii 1992-1996 pe cele ale Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”. Un an mai târziu este admis spre a urma cursurile Școlii Doctorale, ale aceleiași instituții academice. În octombrie 1997 a primit o bursă din partea Episcopiei Catolice din Padova pentru a continua studiile de teologie la Institutul „San Bernardino” din Veneția. Pe 23 aprilie 1998 a fost hirotonit diacon de către Preasfințitul Părinte Calinic, al Argeșului și Muscelului, iar câteva luni mai târziu, pe 13 septembrie, a fost hirotonit preot, pe seama Catedralei episcopale din Curtea de Argeș. Din anul 2000 este paroh al Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Padova.

1. Părinte, de ani buni, peste un milion de români își duc viața în mijlocul poporului italian. S-au creat comunități destul de bine închegate. Aș putea spune, chiar, că am prins rădăcini. Pe de altă parte, suntem între două lumi: trăim în Italia, însă cei dragi sunt în România. Realist vorbind, credeți că într-o zi cei mai mulți dintre noi se vor întoarce în țara natală?

Cred că este greu de estimat. Când vorbim despre acest subiect trebuie să împărțim românii pe categorii de vârstă, pentru că avem de-a face cu cel puțin două generații, dacă nu chiar trei, deoarece se nasc nepoții. Poate, cei din prima generație se vor întoarce în România, la pensie. Dar ei își vor lăsa aici copiii, iar legătura strânsă și profundă pe care o au cu aceștia din urmă le-ar provoca multă suferință, de aceea mi se pare grea întoarcerea. Pe de altă parte, dacă ne referim la cei care s-au născut în Italia, îmi vine greu să-i văd plecând în România, deoarece ei aici au deschis ochii, au învățat să vorbească, aici își au rădăcinile. Deci, prima generație poate se va întoarce, însă copiii născuți în Italia cu siguranță nu se vor mai întoarce în România.

2. Există teama ca peste două-trei generații să ne pierdem, să fim asimilați. Ce credeți că ar trebui să facem pentru a ne păstra credința, identitatea?

Cred că ar trebui să avem inteligența să învățăm de la emigrațiile mai vechi. Spre exemplu, de la românii care au plecat la începutul secolului trecut în America și care au depășit deja a treia și a patra generație. Să învățăm de la ei să facem o schimbare, foarte clară, și mă refer în special la limbă. Noi suntem foarte legați de limba și toate tradițiile noastre și este firesc. Dar, va veni timpul când toate valorile noastre va trebui să le traducem în limba țării în care locuiește comunitatea.

Dacă vom avea inteligența să învățăm de la ceilalți și să aplicăm în viața noastră aici, în Italia, vom avea de câștigat. Gândiți-vă că la Crăciun copiii cântă: „mititel înfășețel, în scutec de bumbăcel”, însă foarte puțini înțeleg ce înseamnă aceste cuvinte. Ei cântă de dragul nostru, dar ca să-i atingi sufletul de copil trebuie să-i vorbești în limba în care el gândește. Copiii noștri gândesc, visează, se joacă și se ceartă în limba italiană. Cred că, încet, încet, de dragul copiilor, va trebui să facem mai mult loc, în cult, și limbii italiene. Aceasta este șansa de a ne păstra identitatea și de a ne duce mai departe credința în care ne-am născut. De ani buni Preasfințitul Părinte Siluan, al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, ne încurajează să rostim în cadrul Sfintei Liturghii măcar o ectenie mică, o ectenie a cererilor, precum și rugăciunea Tatăl nostru în limba italiană.

3. Făcându-le accesibilă slujba și partea de cultură a poporului român, în limba italiană, nu credeți că vor uita limba maternă? Știm foarte bine faptul că în unele familii, din păcate, se vorbește doar în limba italiană.

De multe ori le spun oamenilor care vor să vină în întâmpinarea copiilor și vorbesc cu ei în italiană, vezi Doamne să nu le fie greu la grădiniță sau la școală, că nu procedează bine. Nu trebuie să ne preocupăm excesiv de asimilarea limbii italiene. Părerea mea este că noi, adulții, care suntem născuți în România, dacă vorbim în italiană, facem un deserviciu copiilor. Pentru că, până merg ei la grădiniță și la școală, învață de la noi limba italiană și o învață greșit.

Apoi, ca să-i învățăm pe copiii noștri limba română nu ne costă nimic. Dimpotrivă, aș spune că ne vine natural să vorbim limba noastră. De ce să nu dăm copiilor noștri o cheie pentru a pătrunde într-o altă cultură? Ceea ce nu este puțin lucru, pentru că alții cheltuie bani serioși ca să învețe o limbă străină, iar nouă ne vine natural. Acesta este gândul meu în privința transmiterii sau pierderii limbii române.

4. Potrivit datelor, Padova este un oraș cu o populație de peste 200.000 de locuitori, dintre care 9000 sunt români, iar aproximativ 3600 sunt basarabeni. Un număr impresionant! Din câte am aflat, românii au venit la Padova încă din anii ’90. Ar fi frumos să ne povestiți cum a luat ființă comunitatea pe care astăzi o păstoriți.

Prima slujire la Padova cred că a avut loc, cu aproximație, între anii 1992-1993. În această perioadă ieromonahul Visarion Joantă și teologul Mircea Alexa Uță, care acum slujește la București, au venit la Padova pentru cursuri de specializare în teologie pastorală. Bursa de studiu le-a fost oferită de Episcopia Catolică de Padova. Cei doi tineri studenți au fost oaspeți, pe toată perioada șederii lor în Italia, ai Colegiului Universitar „Don Nicola Mazza”. Aici au fost săvârșite primele slujbe în limba română pentru puținii rezidenți ortodocși din Padova și împrejurimi.

Cei doi sau trei ani ai lor de studii s-au încheiat, iar în 1996 a venit un alt lot de studenți: este vorba despre Preasfințitul Părinte Gurie Georgiu, Episcopul Devei și al Hunedoarei și Arhim. prof. univ. dr. Teofil Tia, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Eu i-am găsit la Padova, slujind în biserica Colegiului de care vă spuneam și în care se adunau destul de mulți români.

5. Când ați ajuns în Italia, cum ați găsit comunitatea?

În toamna anului 1997 am venit cu bursă de studiu, pentru a aprofunda tema pe care o aveam de cercetat, la Institutul de Studii Ecumenice de la Veneția. Deoarece bursa era oferită de Episcopia Catolică de Padova, noi eram cazați în acest colegiu, unde slujbele se desfășurau cu regularitate. Românii deja știau unde este biserica lor. Astfel, pe 7 decembrie 1997, se întocmește actul de constituire al parohiei, primindu-i ca ocrotitori pe: Sfinții Apostoli Petru și Pavel. În calitate de student am luat parte la acest act istoric al parohiei noastre.

În 1998 am fost hirotonit și mi s-a dat ca ascultare întemeierea unei parohii la Pordenone, undeva în nord-estul Italiei, aproape de Udine. Acolo, am slujit timp de doi ani, făcând naveta de la Padova și punând bazele acelei comunități. În anul 2000, Preasfințitul Părinte Gurie și-a terminat studiile și s-a întors în România, iar Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, a hotărât numirea mea ca paroh, deoarece cunoșteam realitățile și eram cunoscut și de credincioși.

6. Cum ați descrie începuturile?

Noi, aș putea spune că am fost răsfățați. Dumnezeu ne-a ajutat și ne-a trimis în întâmpinare oameni binevoitori, care întotdeauna ne-au stat alături. Mă refer la faptul că am avut dintru început o biserică în care să slujim. De ce spun asta? Acum, după cum bine știți, sunt comunități care slujesc în spații comerciale, în hale, etc. Situația noastră a fost diferită! Pe lângă acest privilegiu și ajutor de la Dumnezeu, studenți fiind, am avut asigurată casa, masa și ceva bănuți de buzunar prin bursa pe care o primeam. Astfel – fără să fim condiționați de găsirea unui serviciu, necesar pentru a ne întreține – am avut timpul necesar să facem misiune în teritoriu și să începem să slujim și în alte localități din apropiere. Am pus bazele comunităților din Treviso, Verona și Bassano del Grappa, răspunzând exigențelor românilor care, după anul 2000, au început să vină din ce în ce mai mulți, iar cererea de asistență religioasă a devenit din ce în ce mai mare.

La Padova întotdeauna am slujit în sobor, deoarece aici veneau mulți bursieri. Padova are biblioteci foarte bine puse la punct, cu ultimele apariții editoriale. De aceea, mereu am avut preoți care erau la doctorat, veniți pentru documentare, și care ne dădeau și nouă o mână de ajutor.

„Nimic nu luăm cu noi, dar rămâne lucrarea pe care am făcut-o”

7. Ați amintit de anii 2000, când românii au început să vină în număr mare în Italia. Cum se sărbătorea Praznicul Sfintelor Paști, la Padova, în acea vreme?

Gândiți-vă că, în zona Triveneto, era singura parohie. Imaginați-vă că veneau la biserică credincioși din toate provinciile limitrofe. Aveam, spre exemplu, consilieri care veneau de la Vicenza sau de la Veneția. Vă dați seama cât drum făceau pentru ca să vină la slujbă, duminică de duminică? Iar după anul 2000, când numărul românilor a crescut considerabil, am fost nevoiți să schimbăm biserica, deoarece nu mai era potrivită. Ne-am mutat la periferia orașului într-o biserică cu un spațiu generos.

Referitor la Sfintele Paști, după cum știm, atunci vin la slujbă și cei care nu participă cu regularitate. Astfel că numărul era foarte mare. Cred că, la un moment dat, erau între cinci și șapte mii de români. Da, a fost o perioadă foarte interesantă din punctul acesta de vedere pentru că, repet, eram singura parohie pe o rază de mai bine de 100 de kilometri.

8. Slujeați doar la Padova sau mergeați și în localitățile din apropiere?

Mergeam și în localități din apropiere, mai ales, când eram mai mulți preoți. Eu, spre exemplu, slujeam Sfânta Liturghie noaptea, la Padova, după care plecam dimineața în altă localitate în care îi spovedeam și împărtășeam pe cei care mă așteptau. Îmi amintesc că, odată, într-o localitate în provincia Treviso, unde erau foarte mulți maramureșeni, când am ajuns acolo dimineața, toți erau cu coșurile pe biciclete. Mă așteptau ca să le sfințesc bucatele. Văzându-i, i-am întrebat, așa cam timid: este cineva care dorește să se spovedească? Mi-au răspuns: părinte, toți dorim să ne spovedim! Încet, încet, până spre seară am reușit să-i spovedesc și să-i împărtășesc pe toți. Astfel, am încercat, pe cât ne-a fost posibil, să le fim alături tuturor, să simtă fiecare că este sărbătoare.

9. V-aș invita să faceți o paralelă între modul cum arăta comunitatea în anii 2000 și cum arată în prezent?

Erau alte vremuri! Dacă le spui celor de astăzi, nu cred. Erau o mână de români care se cunoșteau. La noi, majoritatea sunt din județele Galați și Vrancea. S-au adus unii pe alții, fapt pentru care se cunoșteau, se înțelegeau, se ajutau. După ce s-au desființat vizele și a venit valul, de la o comunitate foarte închegată și care semăna, un pic, cu cele din țară unde toți se cunosc între ei, toți se ajută, am devenit o mega parohie, cu foarte multe persoane. De aceea am fost nevoiți să schimbăm biserica. Însă acum, de când am cumpărat-o pe aceasta, i-am invitat pe toți să se simtă ca acasă.

10. Cum ați reușit să cumpărați biserica?

Pe lângă biserica noastră trece un râu, un canal, destul de mare. În anii ’80, Primăria din Padova a inițiat un proiect prin care dorea să lărgească acest canal, să-l facă navigabil, pentru a ajunge la Veneția. În timp, nu știu din ce motive, acest proiect a căzut. Dacă ar fi fost dus la capăt biserica ar fi fost demolată. La acea vreme, autoritățile locale au cumpărat biserica de la Episcopia Catolică, și i-au dat parohiei care o deținea bani, pentru a-și construi alta.

După cum spuneam, acest plan al lor nu s-a împlinit, iar biserica a rămas în picioare. Noi am stat aici 10 ani, nu am plătit nimic decât facturile. Apoi am prins curaj și, printr-o cunoștință, o doamnă româncă ce fusese consilier al primăriei și hotărâse să continue să lucreze în politica locală, am îndrăznit la primărie să întrebăm dacă nu cumva ar putea să ne vândă acest lăcaș de cult. Astfel încât am deschis anumite tratative și am ajuns la un preț foarte bun. Practic am cumpărat biserica, un corp de clădire și un pic de teren.

11. O întrebare poate mai personală: vă gândiți să vă întoarceți în România?

Probabil că mă voi înscrie în circuitul celor care vor pleca – deși este prea devreme a vorbi despre asta – chiar dacă anul viitor se vor egala anii trăiți în România, cu cei trăiți în Italia. Mărturisesc faptul că de multe ori ne este dor de România, de oamenii sfinți de la care avem ce învăța, cu care poți să împărtășești ceea ce ți-e drag, pentru că știm cu toții că, din punctul de vedere al spiritualității, atmosfera este un pic seacă în Occident. De aceea, noi, când mergem acasă, ne încărcăm bateriile.

Noi încă avem un copil la școală și aș spune că este important ca el să-și completeze studiile în Italia, plus faptul că am plătit doar cinci ani din împrumutul de 15 ani, pe care-l avem la biserică. Eu mi-am propus să las o biserică „la cheie” celui care vine după mine, și bineînțeles, Episcopiei noastre. Nimic nu luăm cu noi, dar rămâne lucrarea pe care am făcut-o.

Fiind anul dedicat cimitirelor, mă gândesc să punem bazele și unui cimitir aici, în zonă. Pentru moment suntem în tratative cu autoritățile din: Padova, Limena și Abano Terme. Nu știm ce vom putea reuși deoarece administrația se schimbă și mereu trebuie să o luăm de la capăt. Dar, când vom găsi persoane potrivite cu care să ajungem la un acord, ne dorim să lăsăm în urma noastră și un cimitir ortodox, așa cum frumos este la Torino. După cum vă spuneam, mulți români nu se vor mai întoarce în țară și cred că este bine să avem un loc al nostru, poate chiar și o capelă, unde copiii noștri să vină să aprindă o lumânare părinților care i-au crescut.