Părintele Epifanie: „Hristos ne topește cu dragostea Sa, ne covârșește”

17 Aprilie 2017 Maria Burlă Interviu
 

„Dacă te-ajută harul lui Dumnezeu, nimic nu-i greu, nimic nu-i aspru. Că știi pentru ce ai venit. N-ai venit să stai în fotoliu, să stai comod. Ai venit să te apropii mai mult de Hristos și să-ți dea dulceața Lui, dragostea Lui. Te topește cu dragostea Lui, cu bunătatea și blândețea Lui. Și atunci, ce poți să faci? Să stai numai să plângi, să plângi și să ceri milă pentru tine și pentru toată lumea sau pentru cei care îți cer rugăciunile.”

De metanie din Mănăstirea Pângărați, Părintele ierodiacon Epifanie a ajuns la Sihăstria Tarcăului în 2001, cu Părintele ieromonah Visarion, care a viețuit aici și a fost și egumen prin ’75, când mănăstirea avea statut de schit. Ulterior, bătrânul s-a retras să pustnicească într-o poieniță, pe Bolovăniș, și era cercetat adesea de Părintele Epifanie, care-l prețuia mult. Cum și-l amintea pe dascălul său, de ce pleacă un călugăr la pustie și cum Îl simți pe Dumnezeu în liniștea codrilor, după ce mintea se linişteşte, ne-a spus câteva cuvinte Părintele Epifanie.

Preacuvioase Părinte, dintre pustnicii care s-au nevoit în împrejurimile Tarcăului, care v-a fost mai apropiat și pildă de trăire?

Doar pe Părintele Visarion l-am cunoscut mai îndeaproape. Era un părinte foarte înduhovnicit și foarte, foarte ascuns. Avea multe daruri de la Dumnezeu, dar era foarte ascuns. Era căutat de lume, dar fugea de ea tot timpul. Și-mi spunea: „Să n-arăți oamenilor darurile tale, ca să fii văzut de ei, să te laude și să te caute”. Multe am învățat de la dânsul. Avea bătrânul și rugăciunea.

Acum este o trăire tot mai puțin duhovnicească. Toți părinții au prevăzut căderea aceasta care va fi. Se vede cu ochiul liber. Și noi suntem slabi, nu mai avem povățuitori în trăire, adică să înveți de la ei, nu prin cuvinte. Sfinții Părinți ne învață prin cuvinte. Dar să avem și părinți trăitori, care să fie lângă tine, să-ți dea exemplu viu.

De ce pleacă un monah în pustie? De ce alege calea aceasta?

Nu toți sunt pentru pustie. Depinde de starea în care a ajuns o persoană. Dacă te cercetează Dumnezeu cu harul Său și îți dă dulceața Duhului, dar asta numai în liniște ți-o dă, în nevoință, departe de zgomotul, chiar și al mănăstirii. Aici e forfotă, vin pleacă. Acolo stai în liniște, singur, și te poți concentra, te poți ruga, citești, înțelegi altfel. Sunt alte stări.

E darul lui Dumnezeu să poți pricepe lucruri pe care nu le poți înțelege în mănăstire. În mănăstire faci ascultare. Poate e mai bună ascultarea, căci îți tai voia, pe când acolo îți faci tu programul tău. Dar când te cercetează Dumnezeu, sunt trăiri care nu se pot spune. Și atunci cauți să fii singur, departe de lume, departe de orice zgomot lumesc, de orice lucru care te poate îndepărta sau răci. E greu, e foarte greu. E mult mai ușor în mănăstire decât să stai singur.

 De ce?

Acolo, dacă ești singur și ai căzut, cine te ridică? Pe când, aici, în mănăstire, te ridică frații.

Poți să nu simți că ai căzut?

Îți vezi toate neputințele, te-ajută Dumnezeu, dar în pustie e luptă mult mai directă, mai fățișă, mai intensă. Te luptă vrăjmașul. Când vine, te luptă fără milă, din toate părțile. Nu te lasă, nu te iartă. Și strigi la Mântuitorul, la Maica Domnului, la sfinți ‒ să te scoată, ca să poți birui. Sunt și lupte, sunt și bucurii. Cred că mai ușor te mântuiești la obște decât la pustie, cum zic Sfinții Părinți, dar nădăjduim ca Dumnezeu să facă milă cu toată lumea.

Dacă n-ai dar de la Dumnezeu, nu reziști, pentru că sunt niște lupte așa de iuți, niște duhuri așa de iuți și de viclene... Dacă nu vezi unde te bate, cazi, te duci într-o parte sau în alta. De aceea e foarte importantă mărturisirea mai deasă, să ții aproape de stareț, să citești cărțile Sfinților Părinți, Sfânta Scriptură, Patericul. Și cu grjă, să fii mereu pe calea de mijloc.

Nu-i aspră viața aceasta pentru femei, de pildă?

Dacă te-ajută harul lui Dumnezeu, nimic nu-i greu, nimic nu-i aspru. Că știi pentru ce ai venit aici. N-ai venit să stai în fotoliu, să stai comod. Ai venit să te apropii mai mult de Hristos și să-ți dea dulceața Lui, dragostea Lui. Te topește cu dragostea Lui, cu bunătatea și blândețea Lui. Și atunci, ce poți să faci? Să stai numai să plângi, să plângi și să ceri milă pentru tine și pentru toată lumea sau pentru cei care îți cer rugăciunile.

Hristos ne topește cu dragostea Sa, ne covârșește, e ceva mult mai presus decât ar putea gândi omul ‒ cât de mult ne iubește și ne așteaptă cu răbdare! Dacă ai deschidere, bineînțeles că primești și dai și la alții. Dar peste tot e darul lui Dumnezeu, nu puterea ta, nu efortul tău, nu nevoința ta. Nu! Acestea sunt necesare ca să poată să vină darul. Darul trebuie să găsească o așezare ca să poată să vină, să poți să-l primești. Altfel, nu.

De la același autor

Ultimele din categorie