Atunci când Mântuitorul spune că acela care iubește mai mult pe mamă sau pe tată nu este vrednic de El (Matei 10, 37), ne putem gândi și la faptul că oricine va avea nefericita îndrăzneală să modifice învățătura Lui după propria viziune, va avea aceeași etichetă. Adică acela care va pune mai mare preț pe interpretarea sau înțelegerea sa, suprapunând logica proprie peste logica divină. Nu este întâmplător faptul că tot în capitolul 10 din Evanghelia după Matei sunt enumerați apostolii și menționate necazurile pe care le vor suferi aceștia în misiunea lor de propovăduire. Evident, propovăduirea apostolilor are în centru pe Hristos și învățătura Lui. Și așa a rămas de-a lungul veacurilor. Din acest motiv, și pentru noi rămân aceleași exigențe: Îl mărturisim pe Hristos, Om și Dumnezeu adevărat, dar și tot ceea ce El ne-a revelat și s-a transmis în Biserică fără a fi modificat de intervenția omului. Aici se află lupta noastră duhovnicească, să-L urmăm pe Hristos și să-L mărturisim prin credința și prin respectul față de învățătura Lui. Cinstirea învățăturii Lui este sinonimă cu cinstirea Lui. 

Fie că ne referim la cei 12 apostoli ale căror căpetenii sunt Sfinții Apostoli Petru și Pavel, fie că ne referim la cei 70 de apostoli, numitorul comun al acestora este credința că Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Credința lor și prețuirea de care au dat dovadă față de cuvintele Sale sunt cele care au generat dragostea și mărturisirea lor neînfricată. Condiția de a mărturisi drept este aceea de a crede drept.

Aceasta a fost lupta dintotdeauna a Bisericii. Să păstreze viața în Hristos curată, protejată de toate interpretările personale. Sunt multe variante care ne prezintă creștinismul primar într-o manieră reducționistă, chiar simplistă, mai mult pentru a justifica sărăcia cultului în care trăiesc anumite grupări religioase. Dar tocmai cei care au o viziune reducționistă asupra vieții Bisericii sunt marii perdanți, alături de aceia care, deși se află în imensitatea doctrinară a mărturisirii din viețile sfinților, aleg variantele pe care le pot aservi bunului plac.

Spre exemplu, hotărârile sinoadelor ecumenice sau locale au pus accent pe învățătura cea dreaptă, în detrimentul validării unor aspecte fragmentare din scrierile sau mărturisirile unor teologi, care au avut o viziune incompletă asupra credinței. Cam așa și în zilele noastre, atunci când punem în circulație variante ale credinței, generate de opinii personale eronate. Și care, discret, ne îndepărtează de adevărata mărturisire a Domnului. Teologia este viață, dialog spre mântuire, împreună mărturisire, viață eclesială, fiind total diferită de opiniile disparate care subliniază doar propria pricepere hermeneutică.

Această dinamică a mărturisirii eclesiale își găsește cea mai luminoasă împlinire atunci când ne întoarcem privirea către stâlpii de neclintit ai credinței noastre: Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Istoria răspândirii Evangheliei s-a scris prin strategii divine, stând sub semnul unui tainic și profund paradox divin. Mântuitorul Hristos a așezat împreună, în aceeași lucrare, două firi diametral opuse, arătându-ne că Dumnezeu alege oameni din lume, cu personalități unice, pentru a mântui lumea. A primit contrastul lor pământesc și l-a sfințit, transformându-l într-o împreună-lucrare roditoare și de neoprit. Priviți în paralel, prin lentila firii lor, cei doi mari apostoli ne apar ca o antiteză perfectă. Pe de o parte, îl avem pe Petru – pescarul truditor din Galileea, omul trăirilor calde, al impulsului sincer și curat, cel care L-a urmat pe Învățătorul pe cărările Țării Sfinte și care, după ce a cunoscut amărăciunea propriei lepădări, a plâns cu amar, devenind prin pocăință stânca de neclintit a mărturisirii. De cealaltă parte, ni se descoperă Pavel – intelectualul format la picioarele legiuitorului Gamaliel, cetățeanul roman cu orizonturi universale și cunoscător profund al filozofiei elene. El L-a întâlnit pe Hristos într-o lumină orbitoare pe calea Damascului, convertind râvna sa de fost prigonitor în geniu teologic pus în slujirea Evangheliei.

Înțelepciunea veacului acestuia ar spune că o asemenea coliziune de temperamente și medii sociale ar fi dus, inevitabil, la o ruptură. Însă în Biserică, Duhul Sfânt îmbrățișează și sfințește particularitățile fiecăruia pentru a tămădui și a câștiga întreaga lume. Petru a rămas ancora de suflet a tradiției, „Apostolul Iudeilor”, cel care a țesut continuitatea firească și organică cu Vechiul Testament, adunând primele mii de inimi laolaltă prin cuvântul său plin de rouă din ziua Cincizecimii. Pavel, dimpotrivă, devine „Apostolul Neamurilor”, vizionarul trimis să spargă granițele stricte ale Israelului. El a tradus adevărul Evangheliei în limbajul culturii timpului său, făcându-l izvor de viață pe înțelesul filozofilor din Areopagul Atenei și al elitelor din inima Romei. Prin cele 14 epistole ale sale, el a dăruit Bisericii tocmai acea imensitate și bogăție doctrinară spre care suntem chemați să privim și astăzi.

Tensiunile firești și firele narative ale viziunilor lor s-au topit cu smerenie în ascultarea eclesială, la Sinodul de la Ierusalim din anul 50, îndepărtând orice risc de apariție a unor opinii disparate sau orgolii de interpretare. Acolo, logica divină a biruit orice îndărătnicie omenească: Petru a avut măreția duhovnicească de a deschide larg porțile credinței către păgâni, iar Pavel a avut delicatețea și înțelepciunea de a pleca fruntea în fața autorității celor doisprezece. Acest paradox al unității s-a pecetluit definitiv și strălucitor în martiriul lor comun de la Roma, unde Petru primește cununa fiind răstignit cu capul în jos din profundă reverență, iar Pavel își dă sufletul sub tăișul sabiei. Prăznuiți împreună în calendar și în potir, ei ne oferă cea mai înaltă lecție de propovăduire și de viață creștină: Petru a asigurat Bisericii stabilitatea așezată a pietrei de temelie, în timp ce Pavel i-a deschis aripile spre universalitate. Ne arată, astfel, că adevărata teologie este întotdeauna o caldă și permanentă împreună-mărturisire, situându-se dincolo de părerile singulare.

Pășind pe urmele lor, suntem datori să înțelegem că viața în Hristos se măsoară în puterea de a ne lăsa modelați de Har, fiind cu totul străină de priceperea de a emite opinii savante ori interpretări comode. Adesea cădem și noi astăzi în ispita de a ne fragmenta credința, alegând doar acele învățături care ne mențin confortul cotidian sau care ne flatează rațiunea. Sfinții Petru și Pavel ne pun înainte o oglindă a responsabilității: unirea cu Dumnezeu cere jertfă și o neîncetată privire lăuntrică. Ei au ars pentru Evanghelie deoarece L-au iubit pe Hristos mai presus de propria lor viață, depășind limitele unei logici reci. Să luăm aminte la această moștenire sfântă și să ne întrebăm, cu sinceritate, dacă mărturisirea noastră zilnică aduce pace și unitate în trupul Bisericii sau dacă adaugă noi fisuri prin orgolii mărunte. Doar prin păstrarea în formă pură a revelației, primind cu smerenie diversitatea darurilor celuilalt și căutând neîncetat sfințirea firii noastre, vom putea fi cu adevărat următori ai Apostolilor și moștenitori ai Împărăției Cerurilor.