Nimeni să nu vă vadă, nimeni să nu-şi dea seama de mişcările adorării voastre către Dumnezeu. Toate pe ascuns, în taină, precum asceţii. Vă amintiţi ce v-am spus despre privighetoare? Cântă în mijlocul pădurii. În tăcere. Să spună că o aude cineva, că cineva o laudă? Nimeni. Ce tril minunat în mijlocul pustiei! Aţi văzut cum i se umflă gâtul, pieptul? Aşa se întâmplă şi cu cel ce se îndrăgosteşte de Hristos. Se duce într-o peşteră, într-o vâlcea, şi-L trăieşte pe Dumnezeu tainic, întru suspine negrăite (Romani 8, 26). Semn că-L trăieşte pe Dumnezeu, „întru Carele toate se mişcă şi viază”; căci în El trăim, şi ne mişcăm, şi suntem (Fapte 17, 28).

Ei, când ajungi la o asemenea smerenie, iar harul lui Dumnezeu este „nevoit” să locuiască înlăuntrul tău, atunci le-ai câştigat pe toate. Când ai smerenie, când devii un înrobit al lui Dumnezeu, înrobit în înţelesul cel bun, adică vas al harului dumnezeiesc, atunci poţi să spui împreună cu Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Este foarte uşor să se împlinească lucrul acesta, să facem, adică,  cele pe care le voieşte Dumnezeu. Nu simplu, uşor, ci foarte uşor. Ajunge să punem începutul. Atunci când punem acest început pentru a primi cele dumnezeieşti, devenim vrednici de Dumnezeu, pentru a Se sălăşlui înlăuntrul nostru, Hristos. Şi dacă Hristos Se sălăşluieşte întru noi, ne dăruieşte libertatea. Cum să găseşti cuvinte pentru astfel de taine!... Întreaga taină este iubirea, dragostea către Hristos; dăruirea către cele ale lumii duhovniceşti. Omul nu mai simte atunci nici singurătate, nici altceva. Trăieşte în altă lume. Acolo unde sufletul se bucură, este fericit şi nu se satură niciodată.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 187-188)