De foarte multe ori am auzit oameni întrebând: Cum învăța Hristos? Și deseori mă întreb ce lipsește propovăduirii noastre de nu rodim în misiunea noastră, în dragostea noastră lucrătoare. Evanghelia de astăzi poate fi un răspuns. Zi de Sabath. La sinagogă Iisus învață. Din mulțime ascultă, dar nu poate privi de gârboveală – o gârboveală lungă de 18 ani, un soi de majorat de suferință – o femeie. O față de om ce nu-și zărise decât umbra vieții de 18 ani. O umbră ea însăși. Un duh  de neputință o ținea legată, un duh pe care, cred, nici tomograful și nici RMN-ul de astăzi nu l-ar fi putut identifica așa cum a făcut-o Hristos. Cu iubirea din vârful inimii Sale, în care încap  numai cei care înfruntă în smerenie smerirea lor trupească. Domnul cheamă femeia, pune mâinile asupra ei – gest păstrat până azi în Taina Sfântului Maslu – și rostește dezlegarea: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! (Luca 13, 12). Femeia se bucură de vindecare și slăvește pe Dumnezeu. Din grupul de privitori, mai marele sinagogii reacționează: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei! (Luca 13,14). Mai marele sinagogii reprezenta autoritatea religioasă supremă.

Dacă suntem în Capernaum cu povestea ar putea fi Iair – înainte de vindecare fiicei sale – ori unul care-l înlocuiește pe Iair – căci nu cred că va mai fi avut ceva de mărturisit alta decât învierea fiicei sale de către Hristos. Oricum ar fi, personajul pare pornit. Se simte în el, cum se simte și în noi, funcționarul lui Dumnezeu, dispus să nu vadă vindecarea unei muribunde de dragul dreptății lor personale. Ori dreptății lor legaliste, ca să fiu mai explicit. Domnul reacționează cu o limpezime logică pe care ar trebui să o repetăm de fiecare dată în mărturisirea credinței. Nu. Nu este un mesaj ne-ecologic, cum s-ar grăbi unii să creadă, dar vine să așeze în rânduială ierarhică valoarea sufletului omului. Exemplul este unul care, desigur, îl va fi văzut cu ochii Săi dumnezeiești deseori: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul său, sau asinul, de la iesle, și nu-l duce să-l adape? Dar această fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? (Luca 13, 15-16). S-au rușinat legaliștii iar poporul s-a entuziasmat. Se bucură de faptele Mântuitorului pe care Evanghelistul le numește – ca niciodată altul în nici un loc din Scriptură – „faptele strălucite săvârșite de El” (Luca 13, 17).

Ce ne spune nouă, azi, Evanghelia aceasta? Pe de o parte remarcăm spiritul de observație al Mântuitorului. Nu. Nu este îndreptat către cei care sunt, oficial, ascultătorii Legii. Nici spre personalitățile care cunosc Legea. Ci pur și simplu către oameni. Către femeia aceasta pe care, bănuim știind legea și aplicarea ei, de nu ar fi fost mulțimile să oblige la deschiderea ușilor sinagogii nici  măcar nu ar fi putut fi zărită de Hristos în timp ce predica. Pentru că gârboveala ei îndelungată – vedeți, 18 ani rămân mulți și atunci și acum – o scotea din atenția sinagogii oficiale. Nu putea, asemeni femeii cu scurgerea de sânge ori asemeni leproșilor, dacă vreți, să participe la viața spirituală a comunității. Era un om-neom. Izolată de diavol și apoi, încă o dată, de Lege. Asemeni îndrăciților de pe malul neiudeu al Thiberiadei, în Gadara ori Ghergheseni, acolo unde diavolul îi legase pe îndrăciți cu lanțul necuviinței lui apoi oamenii – speriați parcă – îi legaseră încă o dată cu lanțul de fier, semnul asigurării că nu vor mișca în voie. Femeia aceasta nu e legată cu un lanț văzut dar sigur gârbovirea ei distrusese orice fel de relație cu oamenii. Privind în țărână ajunsese aproape una cu ea. Un praf de îngropat în indiferența din jur.

Mai marele sinagogii nu reacționează din orgoliu. Ci pentru că funcția îl obligă să aplice Legea. Îi face program lui Dumnezeu. Ca și cum i-ar spune: De Sabat Dumnezeu nu lucrează. E închis la Dumnezeu! Ori Hristos vine și spune că s-a întrupat pentru ca omul să nu mai fie socotit animal și-atât. Ori sub-animal – atunci când e vorba de „valoarea” lui pe piața muncii. Prețul iubirii lui  e strălucirea iubirii Lui în noi toți. În fiecare. Și în noi, ca oameni, ca grup. Lecția este deplină azi și pentru afectuoșii cu toate animalele, care așază această iubire deasupra respectului pentru om și peste iubirea pentru oameni. Care jignesc oamenii, dar protejează animalele, care calcă în picioare munca oamenilor, dar cocoloșesc animalele, confundând regnurile. Revin. Domnul nu este împotriva acestei iubiri, ci doar o temperează. Arată limpede că omul nu este sub animal. Că dacă nu ești în stare să-ți iubești aproapele, măcar nu-l desconsidera, jignindu-l mai tare decât pe animalul la care ții. Poate că aici este și cheia educației ecologice de care avem nevoie. Nu doar pentru echilibrul speciilor trebuie să luptăm, ci și pentru echilibrarea speciei celei mai importante, care poate ajuta la echilibrarea – prin rațiune – a oricărui exces. Omul.

Pentru om, Hristos Domnul se înomenește. Din dragostea Lui care, transfigurând omul și eliberându-l de Satana, face să strălucească natura întreagă în lumina faptelor Sale. Umplând de sens dumnezeiesc creația întreagă. Oare dacă am începe din redescoperirea lui Hristos în viețile noastre, nu ne-am lumina mai adânc și asupra naturii în care ne trăim anticamera Veșniciei? Împărăția este una. Precum în cer, așa și pe pământ. Poate că de aici ar trebui să creștem mărturisirea noastră.

Sursa: tribuna.ro