Pururea-pomenitul Stareţ avea ascultarea la loc de cinste între cele predanisite de Sfinţii Părinţi, şi o întărea cu texte potrivite din Scriptură, pe care le alegea într-un chip minunat. Adesea, ne aducea aminte de acest cuvânt: „Ascultarea e mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor” (1Regi 15, 22), precum şi cele despre omul lui Dumnezeu care a fost trimis să mustre lepădarea lui Ieroboam şi a luat poruncă de la Dumnezeu să nu mănânce pâine, nici să bea apă în locul acela. Dar, pentru că a călcat porunca, fiind înşelat de un prooroc viclean, a fost sfâşiat de un leu pe când se întorcea din drumul său, după ce auzise: „Acestea spune Domnul: Fiindcă nu te-ai supus cuvintelor Domnului şi nici n-ai păzit porunca dată de Domnul Dumnezeul tău, ci te-ai întors şi ai mâncat pâine şi ai băut apă în locul acela…, trupul tău nu va fi îngropat în mormântul părinţilor tăi” (3Regi 13, 21-22).

De asemenea, ne aducea aminte şi de acel om al lui Dumnezeu care l-a îndemnat pe aproapele său să-l lovească în cap, cu o socoteală proorocească, şi fiindcă acela n-a voit, poate din respect, a fost judecat ca neascultător şi a primit pedeapsa fără întârziere: „«Pentru că nu asculţi de glasul Domnului, iată, când vei pleca de lângă mine, te va ucide un leu». Şi plecând omul acela de la el, l-a întâlnit un leu şi l-a ucis pe el” (3regi 20, 36).

Pururea-pomenitul ne spunea multe pilde foarte potrivite şi din Noul Testament, cel al Harului, despre importanţa ascultării. Ţinea minte şi foarte multe întâmplări din textele patristice, atât de multe, încât convingea pe oricine că înţelesese în profunzimea ei această virtute următoare de Hristos. Această virtute, ne spunea el, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Făptura cea nouă, a înnoit-o, a întregit-o şi a pus-o ca temelie a propriei noastre înnoiri. „De unde ne-a venit căderea, de acolo ne vine şi învierea”, ne spunea mereu Stareţul.

Tâlcuia cu multă limpezime, prin felul său propriu de exprimare, înţelesul hristologic al ascultării. Când îl ascultam, credeam că se află în contemplaţie şi că vorbeşte din descoperire.

Într-una din epistolele sale mărturiseşte „sincer, cu toată puterea, în deplină cunoştinţă de cauză, că altă cale de mântuire, păzită de orice înşelare şi lucrare a vrăjmaşului, nu există în afară de aceasta”.

Şi continuă:

„Dacă dulcele nostru Iisus a străbătut El mai întâi drumul şi S-a făcut model de urmat pentru noi, cu cât mai mult suntem noi datori să-L urmăm pe El?”. Căci „într-adevăr, mare este taina ascultării”[1].

Fericitul Stareţ considera ascultarea o taină, datorită însuşirilor mai presus de fire, pe care le dăruieşte ea luptătorilor şi nevoitorilor acestei continue şi fără de sânge mucenicii, din pricina supunerii lor faţă de ceilalţi.

Aş fi preferat să nu ating deloc subiectul acestei atât de importante virtuţi următoare de Hristos, deoarece depăşeşte limitele mele sărace, ci să lăsăm pe alţii să grăiască. Ar fi fost bine să ne fi mărginit la cele spuse de Părinţii noştri, însă importanţa deosebită pe care Stareţul o dădea ascultării ne-a silit să scriem despre ea puţine din cele atât de multe pe care el ni le spunea:

„Ascultarea nu este ca celelalte virtuţi, dintre care cele mai multe depind de alegerea omului sau rezultă din nevoia înfruntării unui rău corespunzător. Ascultarea este prima pretenţie a Ziditorului Dumnezeu de la făpturile Sale, în special de la cele raţionale”.

Stareţul ajunsese la o înaltă măsură de înţelegere teologică şi antropologică. El înţelegea supunerea şi ascultarea din partea fiinţelor raţionale nu ca pe o simplă poruncă – ca cei ce se subordonează unei forme de conducere –, ci ca pe ceva esenţial, ceva ce are legătură cu sensul existenţei, şi n-a greşit în această privinţă. Consecinţele catastrofale ale neascultării, care a făcut să sufere stricăciune nu numai săvârşitorul lepădării, omul, dar şi toate cele „bune foarte” de pe pământ, ne conving că ascultarea este pricina şi mijlocul refacerii legăturii dintre făpturi şi Ziditorul lor. Făpturile rămân în armonie şi în viaţă numai atâta vreme cât rămân în continuă legătură cu Dumnezeu şi primesc înrâurirea Lui. Aşadar, ascultarea are un caracter ontologic. Ea nu este nimic altceva, fără numai legea dependenţei şi chipul prin care fiinţele raţionale dobândesc viaţă, în timp ce neascultarea şi, prin urmare, întreruperea acestei dependenţe, pricinuieşte stricăciune şi moarte.

Pururea-pomenitul insista asupra acestui exemplu, sprijinindu-se şi pe acrivia ascultării lui Dumnezeu-Cuvântul, Care, precum ne spunea totdeauna, îl mişca sufleteşte.

El spunea:

„La ce a folosit supunerea lui Dumnezeu-Cuvântul faţă de Tatăl, Cel asemenea cu El, dacă nu pentru a arăta că ascultarea este o taină?”.

Fie ca o simplă faptă de supunere la cei începători, fie ca o contemplaţie în libertate a celor desăvârşiţi, „a fiilor lui Dumnezeu”, care sunt mişcaţi de dragostea lui Dumnezeu, ascultarea rămâne întotdeauna chipul de neînlocuit al dependenţei şi al legăturii noastre cu Dumnezeu.

În timpul nopţilor, când îl cercetam după rugăciunea noastră particulară, el vorbea fiecăruia dintre noi potrivit cu starea, şi mai ales cu cunoştinţele lui. Iar eu mă minunam cum, în timp ce voiam să aflu ceva de la el, el însuşi îmi explica acel lucru, fără să-l întreb, ca şi cum ştia ceea ce mă preocupa.

Din punct de vedere al aspectului ei antropologic, Stareţul a rânduit ascultarea în locul dragostei, spunând:

„Dragoste în faptă, fără supunere, nu este cu putinţă. Căci cum este cu putinţă să iubeşti şi să slujeşti, dacă nu te supui voii celuilalt? Orice lucrare a faptelor de dragoste este slujire. Iar aceasta înseamnă că cei ce se supun săvârşesc o îndoită lucrare: credinţă lucrătoare în cel ce porunceşte şi dragoste practică prin slujirea săvârşită”.

Fireşte, acestea sunt liniile generale ale ascultării şi definiţia ei, dar Stareţul ne vorbea mai mult despre amănuntele lucrărilor ei în latura duhovnicească. Pe nimeni dintre noi, cei care stăteam lângă el, nu ne-a lăsat fără cunoaşterea în faptă a jugului cel uşor al ascultării, precum şi a faptului că, într-adevăr, orice greutate a legii duhovniceşti poate fi depăşită în cadrul ascultării. Cuvântul Domnului: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Mt. 11, 30), precum şi cel al Apostolului Ioan „iar poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5, 3),se fac uşor de înţeles prin ascultare.

Nenumărate sunt textele de la Sfinţii Părinţi care ne conving că adevăraţii ascultători izbutesc mai uşor, că ascultarea le este acoperământ şi scăpare de feluritele ispite întâmpinate în războiul vrăjmaşului şi că, mai ales celor ascultători, ea le trimite Harul dumnezeiesc.

Într-adevăr, această fericită virtute este una, dar dăruieşte multe: acoperământ celor simpli şi cu nevinovăţie de copil, putere şi credinţă celor mici la suflet, luminare celor sporiţi, discernământ celor desăvârşiţi şi, în general, „sfătuieşte cele bune” (Înţ. Sol. 8, 9) şi „fericit este cel ce păzeşte căile ei şi călătoreşte pe cărările ei cu sârguinţă”. Precum Domnului nostru, Întâiul ascultător şi Întâiul născut al noii zidiri, „I s-a dat toată stăpânirea în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18), aşa şi chipurilor Lui, adică adevăraţilor ascultători, El le va da „nume nou” (Apoc. 2, 17) şi „parte cu cei ce s-au sfinţit” (F.A. 26, 8) sau, mai degrabă, Hristos „va mărturisi numele lor înaintea Părintelui Său şi înaintea Îngerilor Săi” (Apoc. 3, 5).

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 142-145)