Căci prefacerea există fără deosebire în toată firea cuvântătoare (raţională) şi schimbări se întâmplă fiecărui om în toate clipele vieţii lui

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 49)

Atunci când, în timpul diferitelor prefaceri (αλλοιώσις = denaturare, deformare, prefacere, schimbare în rău), schimbările neaşteptate ne înspăimântau, pururea-pomenitul Stareţ ne tâlcuia în amănunt, din experienţa Părinţilor, tainele acestor lucrări. Adeseori, ne atrăgea atenţia asupra prefacerilor şi ne spunea:

„Să fiţi bărbătoşi în ambele stadii ale prefacerilor, care sunt şi cele mai importante. Mai întâi să rămâneţi neclintiţi la constrângerile şi la schimbările care vi se petrec şi, în al doilea rând, să distingeţi cauzele care le-au pricinuit.

Cele mai importante cauze ale prefacerilor, după Marele Maxim, sunt următoarele patru, fără să lipsească feluritele complicaţii ale patimilor şi ale intervenţiilor satanice care le produc:

a) cele fireşti, legate de condiţiile climaterice, care pricinuiesc prefacere în dispoziţia omului;

b) alimentaţia care nu se potriveşte cu constituţia organismului, schimbă dispoziţia lăuntrică;

c) mustrarea conştiinţei pricinuită de neglijarea sau exagerarea datoriilor de îndeplinit, în general, şi în special din pricina vieţii neprogramate, când legea duhovnicească îngăduie o zguduitură seismică spre deşteptare;

d) însuşi diavolul, care războieşte, după îngăduinţa dumnezeiască, cu pizmă, pe cei ce sporesc[1].

Aceasta e firea prefacerilor, în vreme ce însuşirile lor sunt folositoare dacă omul se foloseşte de ele în mod corect.

Prefacerile şi ispitele formează o tovărăşie în care greu se deosebesc unele de altele, astfel că una o pricinuieşte pe cealaltă şi invers, deşi amândouă duc pe cei înţelepţi la folos şi la sporire. Fie că ispita pricinuieşte prefacerea, fie că prefacerea [precede] ispita, concluzia este că ele trebuie înfruntate cu înţelepciune şi răbdare. Avva Marcu spune: „Necazurile ce vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor şi ale relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune”[2].

Prefaceri li se pot întâmpla şi celor care se nevoiesc corect. Atunci când cineva împlineşte o poruncă sau altă lucrare bună cu deplină conştiinţă, trebuie neapărat să aştepte pecetea peste lucrarea sa. Mulţi au păzit osteneala lucrării poruncii fără să cârtească, însă din lipsă de experienţă, n-au rezistat la ispita pecetluirii bunei lor osteneli, şi astfel, s-au păgubit.

Legat de acest lucru, pururea-pomenitul Stareţ, care insista asupra acestor amănunte, ne spunea adesea: „Precum nopţilor le urmează zilele, tot astfel şi reuşitelor, ispitele de încercare”.

Răbdarea, în încercarea ce urmează faptei celei bune, arată intenţia cea bună şi conştientă a omului şi adevereşte faptul că nu a săvârşit această faptă oricum, ci din bună alegere şi numai pentru porunca lui Dumnezeu. Acesta este un aspect. Pe de altă parte, [ispita] sporeşte în om pomenirea lui Dumnezeu şi, într-un fel, acesta primeşte adaosul cel bun în atelierul minţii sale. Dimpotrivă, cel ce se împuţinează la suflet în ispita ce urmează faptei bune, pierde curajul credinţei neclintite pe care o avea şi, din cauza nereuşitei, pricinuieşte minţii uitare.

Acolo unde există dragoste şi înfrânare şi, aşa cum spunea pururea-pomenitul, pocăinţă şi rugăciune, orice greutate şi nedumerire se destramă.

Mai ales la început, atunci când cel ce se pocăieşte porneşte pe calea nevoinţei duhovniceşti, prefacerile îl slăbesc mult. Iar aceasta se întâmplă deoarece nu se aşteaptă la ele şi nu ştie că prefacerile se preschimbă în canon natural, mai ales atunci când nevoitorul este cu luare-aminte şi nu dă el însuşi prilejuri. Stareţul ne spunea mereu:

„În prefacerile cele bune să vă lăcomiţi şi să strigaţi la Dumnezeu ca şi David, ca să-Şi aducă aminte Acela de voi, când voi Îl uitaţi”.

Urmarea prefacerilor [celor rele] este uitarea lui Dumnezeu, completa paralizie a mădularelor şi dezgustul de orice bine. Şi acestea le avea în vedere Proorocul atunci când zicea: „Şi până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeul meu, să nu mă părăseşti” (Ps. 70, 18).

De asemenea Stareţul ne spunea:

„Să nu ne înşelăm socotind că aceste stări de uscăciune, lipsite de bucurie, se depăşesc prin întâlniri şi glume, ci numai cu răbdare, rugăciune şi nădejde. Celor mai tineri le ajută amintirea de cele viitoare, de clipa morţii şi de viaţa veşnică, şi – în parte – cugetarea la iconomia mântuirii lumii”.

Când l-am întrebat cât a fost de ispitit de aceste prefaceri, ne-a spus:

„Dacă v-aş descrie nevoinţa mea în privinţa aceasta, nu veţi suferi să ascultaţi. Dar bunătatea lui Dumnezeu şi Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care întotdeauna m-a păzit, mi-au dat un fel de stăruinţă şi tărie şi n-am dat înapoi. Aici cel mai mult ajută şi izbăvesc lacrimile. Toate ţin de bunătatea dumnezeiască”.

Altădată ne spunea:

„Şi frica pricinuieşte prefacere, dar mare pagubă le aduce începătorilor aşa-zisa prejudecată a aproapelui împotriva lor, precum şi reaua dispoziţie a acestuia. Când oarecare persoană este de faţă şi ştii că te judecă şi te defaimă, este aproape cu neputinţă să nu-ţi provoace vreo prefacere, oricât ai încerca să nu te schimbi. Însă, după iertare şi după rugăciunea pentru el, iarăşi te echilibrezi, vindecându-te de rana întristării”.

Una dintre cele mai mari mângâieri în perioada de început a nevoinţei noastre a fost faptul că Stareţul ne-a lămurit şi ne-a descris prefacerile succesive, care – precum se vede – se petrec în călătoria noastră de fiecare zi. Râvnei celei dintru început[3] sau, mai degrabă, „evlaviei începătoare”, după cum o numeşte Sfântul Ioan Scărarul, i se pare ciudată schimbarea ce o suferă şi ea provoacă nemulţumire celor neexperimentaţi şi neştiutori. Ei nu înţeleg de ce o astfel de schimbare a înrăutăţit, fără pricină, toată starea lor sufletească, şi pe lângă acestea încă şi mădularele trupului. Caută să afle învinuiri în propria lor schimbare, dar nu le află uşor, căci, potrivit cu puterea lor, n-au trecut nimic cu vederea. Şi atunci de unde schimbarea? De unde uscăciunea, nepăsarea, slăbiciunea, oboseala nefirească în mădulare şi lâncezeala în rugăciune? Şi totuşi acestea se întâmplă!

Căderea primilor zidiţi ne-a lăsat ca moştenire înclinaţiile păcătoase, pervertirea personalităţii, rămăşiţele stricăciunii, soarta de muritori şi însăşi moartea. În toate aceste chipuri ale stricăciunii şi ale nestatorniciei se găsesc şi „prefacerile şi schimbările”, precum le numesc Părinţii. Urmările acestor prefaceri provoacă tulburările citate mai sus. Aceste stări ale prefacerii noastre, deja înnăscute, au devenit însoţitorii noştri cei mai vicleni şi nedespărţiţi. Dacă nu suntem cu luare-aminte la manifestările acestea, ele ne păgubesc într-o măsură nespus de mare.

Ele, după părerea Sfinţilor Părinţi, sunt şi fireşti şi dobândite. Fireşti sunt acelea care întotdeauna se află în caracterul omului, fie că vrea, fie că nu, chiar şi atunci când ia aminte la sine cu toată puterea sa. Este vorba de chinul moştenit de la cădere, precum am spus. Cele dobândite sunt de două feluri, una mai rea decât cealaltă. Prefacerile dobândite depind de pricini şi de prilejuri. Primul fel, mai nevinovat, provine din înrâuririle fireşti ale bolii, ale dietei, ale climei şi ale viclenilor demoni. Celălalt fel sunt din vina noastră personală. Când omul este mustrat de conştiinţă din mai multe cauze pe drept cuvânt, atunci se preface şi i se schimbă dispoziţia, independent de voinţa sa.

În primul caz, în cel al deselor prefaceri naturale, nu există alt mod de înfruntare a lor, afară de credinţă. Deoarece, aşa cum spune Sfântul Pavel, „prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere” (2Cor. 5, 7), nu cerem dovezi şi minuni, nici nu luăm aminte la simţăminte, rămânând nepăsători la ceea ce se întâmplă. Nu luăm aminte la ce simţim în arşiţa zilei sau în frigul nopţii, ci un singur lucru ne interesează: să ridicăm cu bucurie şi fără murmur greutatea crucii noastre, să împlinim legea poruncii şi tot ceea ce ne cere datoria, potrivit cuvântului: „mergând mergeau şi plângeau aruncând seminţele lor” (Ps. 125, 6). Cu dreptate este să călătorească mângâierea împreună cu lucrătorii cei „osteniţi şi împovăraţi”  ai poruncilor (Mt. 11, 28). Dar în această vale ceţoasă a plângerii, unde ispăşim pedeapsa surghiunului nostru, prefacerile întrerup desfăşurarea firească a nevoinţei, la fel cum se întâmplă în atmosferă cu diferitele schimbări ale vremii. Aici însă, taina este alta. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea atotdreaptă a rânduit ca simptomele naturale ale prefacerilor să devină mijloace de instruire mântuitoare spre formarea şi desăvârşirea fiilor Lui. Când Dumnezeu cheamă un suflet la cunoaşterea Sa, îi dă în dar Harul Său sub chipul râvnei, al credinţei şi al afierosirii, precum şi prin alte manifestări aducătoare de bucurie ale dărniciei Sale. Dar apoi, atunci când sunt semnate „acordurile”şi încep „înrolarea” oficială şi supunerea, Împărţitorul de daruri Îşi retrage Harul Său treptat şi îl lasă pe ostaş singur, ca să-i încerce credinţa. Va rămâne oştindu-se şi lucrând sau se va întoarce înapoi? Tocmai în timpul acestor retrageri periodice ale Harului vin prefacerile; de aceea, prezenţa lor în viaţa noastră a dobândit de acum un rol. Slavă iubirii de oameni a Bunului nostru Stăpân, Care a rânduit anomaliile stricăciunii şi ale morţii spre instruirea şi formarea fiilor Săi!

Însă, în al doilea caz, în care prefacerile predominante nu sunt fiziologice, când Harul nu se retrage singur spre încercarea noastră, ci noi suntem răspunzători pentru retragerea lui, este nevoie de atenţie pentru a îndrepta greşeala mai înainte de a se mări paguba. Atunci greşeala are aceste cauze principale: fie trândăvia, când s-au neglijat îndatoririle, fie îngâmfarea, din care se naşte mândria. Atunci e nevoie de smerenie şi osteneală, de post, priveghere şi de multă rugăciune cu adâncă smerenie, precum zice Psalmistul: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 18). Şi iarăşi: „smeritu-m-am şi m-a mântuit” Domnul (Ps. 114, 6).

Prezenţa Harului în suflet, care este chintesenţa (πεμπτουσία în gr.) vieţii noastre, cere de la om o purtare creştinească şi nobleţe în adevăratul sens al cuvântului, deoarece, după Sfântul Pavel, suntem „ai lui Hristos” (Gal. 5, 24). Orice încălcare a acestei vieţuiri se consideră trădare a „bunei mărturisiri” (1Tim. 6, 12) şi din pricina aceasta Harul se retrage. De aceea, trebuie să luăm aminte să-l ţinem în noi înşine şi, dacă va pleca, din oricare motiv, trebuie să-l chemăm din nou, cu pocăinţă sinceră.

Îmi aduc aminte că am greşit odată din lipsă de experienţă, precum mi se pare. După ce am mărturisit Stareţului greşeala mea, despre care el ştia înainte să-i zic eu, şi după sincera mea căinţă, mi-a spus:

– Vreau să faci o osteneală în plus pentru „satisfacerea” Harului, pe care l-ai întristat prin neluarea ta aminte.

M-a trimis să fac o călătorie lungă, de la chiliile noastre de la Sfânta Ana Mică până la Karyés şi să mă întorc pe partea de nord, trecând pe la Marea Lavră şi pe la Schitul Kavsokalivía. Aparent, a fost o ascultare pentru a împlini o slujire, însă în esenţă a fost un canon, care este o condiţie practică a pocăinţei. Aşa ştiau aceşti Bătrâni duhovniceşti să împace neputinţele omeneşti cu dreptatea dumnezeiască, deoarece credeau în ceea ce s-a spus: „Mai înainte de ce m-am smerit eu am greşit, pentru aceasta cuvântul Tău am păzit” (Ps. 118, 67) şi „bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale” (Ps. 11, 71). După această instruire mântuitoare a mea, prin care mi-am redobândit locul în purtarea de grijă cea iubitoare de oameni a lui Hristos, am cântat cântarea de biruinţă: „Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale” (Ps. 118, 79), şi „drepte sunt judecăţile Tale şi întru adevăr m-ai smerit” (Ps. 118, 75).

Orice eveniment din viaţa noastră era pentru Stareţ un prilej de a tâlcui Pronia cea atotmântuitoare a lui Dumnezeu, o pagină a felului cum sunt chivernisite fiinţele în hotarele nesfârşite şi părinteşti ale lui Dumnezeu Tatăl. Lucrarea fericitului Stareţ, precum am arătat şi altădată, era aceea de a ne ajuta să observăm rânduiala corectă a mişcării şi a dependenţei tuturor de ochiul neadormit al dumnezeieştii înţelepciuni şi a dreptăţii Aceluia „prin Care toate s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

Stareţul ne spunea:

„Dacă veţi face ca aceasta să devină conştiinţa voastră, veţi ajunge fără osteneală la o nemişcare pricinuitoare de pace îndelungată în viaţa voastră. Şi în felul acesta, pentru nimic nu veţi fi prihăniţi şi nu veţi judeca pe nimeni, nici chiar pe satana. Învăţaţi să consideraţi prihănirea de sine ca mijlocul cel mai de temelie al sporirii şi căutaţi cu atenţie direct la punctul de plecare al greşelii, căci „dacă orice lucru fără voie îşi are pricină în cele de voie, după cum spune Scriptura, nimeni nu este atât de mult vrăjmaş omului, precum îşi este el însuşi sieşi”[4].

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 122-127)