Dacă am voi să scriem toate cele referitoare la acest subiect din viaţa Stareţului nostru, am lungi mult cuvântul. Rugăciunea a fost pentru el o chestiune arzândă şi principala sa preocupare. I s-a dăruit ei cu totul: toată viaţa sa, toată dăruirea şi râvna sa, toată grija şi strădania sa, toată fiinţa sa le-a dăruit lucrării rugăciunii. Noi, smeriţii, săracii şi neputincioşii din fire şi în lucrare, ce vom spune şi ce vom descrie din tainele greu de pătruns?

Vedeam viaţa lui practică, exterioară, şi ne minunam de câtă nemilostivire arăta faţă de sine şi ne gândeam mult la acest lucru. Însă cine putea să vadă sau să descrie lumea sa lăuntrică, suspinele sale tăcute şi celelalte, pe care ziua şi noaptea le aducea lui Dumnezeu?

Era cu putinţă ca unele pricini binecuvântate să-l înduplece să facă oarecare pogorăminte în privinţa vreunui aspect practic care îl preocupa. Însă, era cu neputinţă să facă pogorăminte în privinţa regulii şi duratei rugăciunii. Acrivia şi stăruinţa sa în lucrarea dumnezeiască a rugăciunii dau mărturie despre măsura profundă a nevoinţei sale, iar roadele ei erau foarte vădite. După învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, dovada limpede a sporirii unui suflet este rugăciunea neîncetată, ca o stare prezentă în el, iar nu ca un rezultat al strădaniei. La duhovnicescul nostru Stareţ, am văzut că rugăciunea era grija şi scopul său principal.

Pururea-pomenitul ne învăţa şi neobosit ne arăta valoarea şi bogăţia rodului rugăciunii. Adeseori sublinia:

„Păzirea cu acrivie a acestei porunci şi această nevoinţă pentru rugăciune vă va deschide uşa rugăciunii” sau: „această greşeală vi se va face piedică în rugăciune”.

Preocuparea deosebită a Stareţului pentru nevoinţa rugăciunii o poate vedea oricine şi în diferitele sale epistole, pe care le-a publicat iubitul nostru frate, egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu. Stareţul îi scrie unui tânăr:

„Pentru mine, rugăciunea minţii este ca meseria cuiva, deoarece o lucrez de mai bine de treizeci şi şase de ani”[1], adică de când devenise monah.

Uşurinţa cu care fericitul Stareţ descrie această preavirtuoasă lucrare – începutul ei, apoi explicarea amănunţită a diferitelor stadii şi stări ce-i urmează, până şi luminarea şi răpirea, înspre care ea însăşi îi povăţuieşte pe cei ce o lucrează cu râvnă – mărturiseşte măsura sporirii, prezenţa dumnezeiescului Har, precum şi faptul că era stăpân al tainelor şi al însuşirilor rugăciunii.

Într-o altă epistolă în care descrie însuşirile rugăciunii, spune printre altele:

„Luminarea este urmată de curmarea rugăciunii şi de dese contemplaţii, răpirea minţii, încetarea simţurilor, nemişcarea şi deplina tăcere a mădularelor, unirea lui Dumnezeu cu omul întru una”[2].

Necontenitele sale experienţe erau pacea gândurilor, intrarea în alte sfere duhovniceşti, liniştirea mădularelor, simţământul subţirimii [minţii], revărsarea de bună mireasmă, lumina cea preastrălucitoare şi necreată, mai presus de materie. De aceea, ne vorbea adesea folosind aceste expresii. De asemenea, avea o uşurinţă specifică de a explica felurile ispitelor de pe tot parcursul nevoinţei duhovniceşti, mai ales a celei practice. Iar această uşurinţă era pecetea şi dovada autorităţii veşnice a tradiţiei patristice, care se continuă şi se prelungeşte neîntreruptă şi neschimbată din primele veacuri până în zilele noastre.

Părtăşia sa la durerea tuturor oamenilor pecetluia însuşirea părintească a rugăciunii pline de Har şi adevărate a Stareţului. Simţeam că trăia aceasta cu intensitate şi aproape neîncetat. De multe ori, îl vedeam că se afundă liniştit în el însuşi şi părea că nu se mai află lângă noi. Atunci expresia chipului său se schimba şi cu o înfăţişare mâhnită suspina uşor.

– Părinte, ce se întâmplă? îl întrebam cu tinereasca noastră curiozitate.

– Cineva suferă, fiilor, ne spunea el.

Cuvintele sale se adevereau după câteva zile, atunci când primeam o scrisoare în care se relata o oarecare întâmplare.

– Părinte, îl întrebam, cum se face că cei ce se roagă intră mai uşor în comuniune cu ceilalţi?

Ne miram de aceasta, deoarece vedeam că cei care se roagă îl simt pe aproapele lor şi comunică cu el mai uşor, cu toate că ei – cei ce se roagă – sunt aproape ascunşi şi necunoscuţi.

Folosind propriile sale cuvinte, Stareţul ne dovedea atunci universalitatea rugăciunii, care este principalul furnizor de ecumenicitate. Prin rugăciune se realizează, în chip desăvârşit, unitatea tuturor în Dumnezeu, şi astfel, toate sfârşesc în unirea cu Hristos şi în comuniunea cu Dumnezeu. Atunci când vorbea despre realităţi pe care le „trăia”, era dezavantajat uneori de neputinţa de a se exprima. Nu putea formula trăirile sale duhovniceşti prin termeni mai subtili de teologie. Dar, într-un chip foarte atrăgător, pe care i-l dădea libertatea experienţei sale, ne tâlcuia amănunţit fiecare noimă cuprinsă în nevoinţa duhovnicească a vieţii în Dumnezeu, în general, iar în special, orice era legat de rugăciune.

Ne spunea:

„Începutul căii ce duce spre rugăciunea curată este lupta împotriva patimilor. Este cu neputinţă să se facă sporire în rugăciune, atâta vreme cât lucrează patimile. În lupta sălbatică împotriva patimilor, deşi nevoitorul se luptă metodic şi cu râvnă, se întâmplă uneori să-l fure patimile, fie din lipsă de experienţă, necunoscând chipul războiului, fie din neputinţă. Cu toate acestea însă, nu este împiedicată prezenţa Harului rugăciunii. Dar atunci când este furat de patimi din nepăsare, ori mândria prinde teren, nu mai este cu putinţă prezenţa Harului. Pe măsura slobozirii de patimi, mintea primeşte, prin Har, bărbăţie şi putere în războiul împotriva gândurilor şi stă cu stăruinţă în rugăciune şi, în general, în contemplarea lui Dumnezeu”.

Stareţul considera introductive cele de până aici, ca aparţinând încă părţii practice. El aşeza în stadiul curăţitor al inimii, care urmează luminării minţii, rugăciunea adevărată sau mai degrabă contemplaţia, ca harismă desăvârşită a lui Dumnezeu. Îndelungata şi neîncetata trezvie a inimii, provenită din rugăciune, cea mai anevoioasă dintre toate ascezele şi nevoinţele, pricinuieşte înlăuntrul inimii o simţire permanentă a rugăciunii.

În paralel, mintea, prin neîncetata sa întristare, dobândeşte fireasca ei luminare, devenind „mintea lui Hristos” (1Cor. 2, 16). Atunci, simţirea lui Dumnezeu rămâne în suflet şi lucrează, ducându-l pe omul cel mic şi limitat înăuntrul hotarelor măreţiei dumnezeieşti. „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”(Ps. 81, 6). Astfel, ca un întreg atotcuprinzător, îl încape în sine pe aproapele său şi comunică cu el, „plângând cu cei ce plâng şi bucurându-se cu cei ce se bucură” (Rom. 12, 15), după cuvântul Apostolului.

Pururea-pomenitul Gheronda a considerat liniştirea, zăvorârea, însingurarea şi cele asemenea drept condiţii practice ale rugăciunii necesare fiecărui început bun, mai ales atunci când lipseşte sprijinul unui stareţ experimentat. Sfârşitul aducător de roadă, însă nu îl atribuia acestor condiţii: el considera întâlnirea sa personală cu Dumnezeu şi neîncetata petrecere împreună cu El drept factorul principal al împlinirii sfinţitului ţel.

Ne spunea:

„Omul, străbătând calea prin supunere şi ascultare de Dumnezeu, cu credinţă dreaptă, merge spre întâlnirea cu El şi spre neîntrerupta petrecere împreună cu El, iar aceasta este şi se numeşte Teologie”.

Prin strădania pe care am depus-o noi, neînsemnaţii, pentru a exprima cele pe care le-am am auzit şi le-am văzut la pururea-pomenitul Stareţ, întinderea şi măreţia unei desăvârşiri duhovniceşti în Hristos, reamintim că lucrul acesta nu este atât de uşor, nici nu este cu putinţă oricui să-l pună în lucrare. Iar aceasta o spun în chip deosebit din pricina „modei” de astăzi a celor lacomi de a vorbi despre Rugăciunea minţii, despre lumina necreată, despre îndumnezeire şi despre cele asemenea. Oameni nepricepuţi, neiniţiaţi şi fără experienţa credinţei şi a vieţii creştine şi patristice, gândesc în mod greşit, bazându-se mai mult pe cunoaşterea intelectuală decât pe experienţa din trăire. Realitatea creştină nu este nici magie, nici yoga şi nici altă metodă din afară, potrivnică creştinismului. Creştinismul nu este o exercitare a mişcărilor experimentale şi nici creaţia fantezistă a minţii, care să ne provoace un efect, o închipuire sau un simţământ fals, conducând la o imaginară contemplare a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Se contemplă de departe, ci Se sălăşluieşte în sufletele curăţite şi poate fi simţit prin energiile Sale necreate.

Creştinul adevărat se sprijină dintru început pe porunca lui Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). În acelaşi timp, el se întoarce cu toată puterea sa de la tot răul şi de la tatăl lui, diavolul – „cu ură desăvârşită i-am urât pe ei” – şi se sileşte, trup şi suflet, spre punerea în lucrare a poruncilor. Omul, stăruind cu multă smerenie şi frică în această mărturisire, se întâlneşte cu Dumnezeu, Cel ce i Se descoperă prin Harul Său, cu al cărui ajutor a izbutit acestea. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu,… şi Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 21, 23), a spus Domnul. Această comuniune cu Dumnezeu o „pătimesc” adevăraţii creştini, simţind în ei înşişi lucrările înrâuririlor dumnezeieşti, astfel încât ei Îl aduc pe Dumnezeu, în Care cred şi pe Care Îl adoră, înăuntrul întregii lor existenţe, ca să locuiască şi să rămână cu ei. „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (2Cor. 6, 16). Şi iarăşi: „În ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli de tine Dumnezeul tău” (Isaia 62, 5). Am făcut intenţionat această mică abatere de la subiect pentru cei ce nu se roagă şi nu ştiu adevărul credinţei prin care Harul dumnezeiesc îl cercetează pe omul cel ce crede şi care se pocăieşte în mod corect. Harul dumnezeiesc îl duce „de la moarte la viaţă” şi îi descoperă toate tainele lui, nu în mod simplu, teoretic, ca unui spectator, ci ipostatic şi organic, preschimbându-l „din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2Cor. 3, 18).

Punctul de plecare al acestei întregi frumuseţi duhovniceşti este pocăinţa, iar pârghia principală a acestei lucrări este rugăciunea. Iată ce spune, referitor la rugăciune, marele ascet Macarie Egipteanul în al său Cuvânt despre păzirea inimii: „Capul oricărei virtuţi şi vârful izbânzilor este rugăciunea stăruitoare, prin care şi celelalte virtuţi le vom putea dobândi prin cererea zilnică de la Dumnezeu”[3].Iar în altă parte spune iarăşi: „Dacă nu vom înceta osteneala rugăciunii şi a nădejdii, nu vom greşi”[4]. În cuvântul despre rugăciune spune din nou: „Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului, săvârşindu-se în chip armonios, se face mai presus de orice virtute şi poruncă”[5].

În firea ei, rugăciunea ascunde o măreţie negrăită, iar însuşirea ei de a face legătura între Dumnezeu şi făpturi cuprinde posibilităţi nelimitate. Nu ne va ajunge timpul dacă vom încerca să vorbim despre schimbările şi prefacerile sfaturilor şi ale hotărârilor dumnezeieşti, despre înlăturarea dumnezeieştilor ameninţări, despre grăbirea făgăduinţelor, despre uşurarea suferinţelor, despre izbăvirea generală şi în parte, precum se vede din multe locuri ale Sfintei Scripturi. Rugăciunea este, în zbuciumul omenesc, ancora nădejdii neclintite. Dacă aceasta va înceta de pe buzele omeneşti, va veni îndată sfârşitul acestei lumi pământeşti, prin încăierarea tuturor din pricina răului general, deoarece, într-adevăr, atunci „timp nu va mai fi” (Apoc. 10, 6).

Rugăciunea era numită de Stareţ limbă a veacului viitor. Dar oare, pentru veacul de acum, există alta? Câte feluri de limbi şi dialecte nu sunt folosite de către oameni? Dar nici una din acestea nu este adevărată, deoarece nu cunosc adevărul prin excelenţă. Oare la ce folosesc dialectele, dacă nu la exprimarea dorinţelor şi a dispoziţiilor lăuntrice? Ce alt dor sau dorinţă se compară cu dorirea după Dumnezeu şi după veşnicie? Acestea două se realizează prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, iar rugăciunea este mijlocul şi calea către această izbândă.

Poate părea apăsătoare insistenţa noastră asupra subiectului rugăciunii. Dar, cunoscând importanţa acestei virtuţi, ca mijloc desăvârşit atât pentru persoane, cât şi pentru întreaga umanitate, insistăm mai mult asupra ei, pentru că toţi ne silim să dobândim îmbunătăţire şi sporire. În timpul ieşirii israeliţilor din Egipt, vedem că s-a produs o rătăcire generală a poporului, lucru ce a atras dreapta mânie a lui Dumnezeu spre pierzarea lor, din care i-a izbăvit în chip minunat rugăciunea. Acest episod s-a repetat de mai multe ori în istoria rătăcirii israeliţilor în pustie,şi totdeauna au fost mântuiţi prin rugăciunea Proorocului, chiar şi atunci când a început „pedeapsa” pentru nimicirea neascultătorilor.

Foarte numeroase sunt exemplele în istoria omenirii care ne încredinţează despre izbăvirea de primejdii, în urma rugăciunii oamenilor virtuoşi. În felul acesta se manifestă cele două virtuţi de temelie ale oamenilor duhovniceşti, desăvârşite în Dumnezeu: dragostea şi rugăciunea. Dragostea este esenţa şi firea celor desăvârşiţi, în timp ce rugăciunea o vădeşte.

Stareţul ne spunea că, la cel ce se roagă cu adevărat, simţământul dragostei faţă de aproapele este vădit. Iată cuvintele lui:

„Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi, dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea, cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă afirmaţia aceasta ar părea ciudată şi îndrăzneaţă. Şi să ştiţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia”.

Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Însuşi cunoaşte. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continuă să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii. De aici se desprinde următoarea concluzie: dacă dragostea este trupul, lucrarea şi puterea ei este rugăciunea. Şi se dovedeşte că, la scară universală, acolo unde se arată neputincioase alte mijloace şi moduri, prin rugăciune se izbuteşte mai bine împlinirea dragostei.

Avva Varsanufie arată în cuvintele sale că, în generaţia sa, trei oameni puteau, prin rugăciunea lor, să liniştească neamurile ce erau în luptă şi, în general, să păzească lumea de distrugere[6]. Alteori vedem că Sfinţii care se rugau, risipeau ameninţările primejdiilor, ale foametei şi ale ciumei. Ce fel de lucrare practică sau slujire personală ar fi pricinuit un folos pe potrivă popoarelor şi ţărilor, precum rugăciunea? Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă?

Din acestea se descoperă caracterul universal al rugăciunii. Numai ea poate să ia şi să cuprindă în sine, într-una (Cf. Ioan 11, 52), atât cele depărtate, cât şi cele despărţite, şi să unească între ele mădularele potrivnice, aşa încât fiecare să cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi. Rugăciunea pentru suferinţa omenească, în general, dovedeşte dragoste, precum şi cea făcută pentru luminarea şi întoarcerea celor rătăciţi la pocăinţă şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Însă rugăciunea pentru vrăjmaşi este apogeul desăvârşirii fiinţelor raţionale, a căror „moarte a fost înghiţită de viaţă” (1Cor. 15, 54). Cei ce se roagă pentru vrăjmaşi devin dumnezei după Har şi rămân în această stare, reflectând în firea lor îndumnezeită această însuşire măreaţă, şi se roagă ca „ei înşişi să fie anatema de la Hristos pentru fraţii lor care-i nedreptăţesc” (Rom. 9, 3). Acestea sunt şi ultimele cuvinte ale Domnului nostru când era sus pe Cruce şi se ruga pentru cei ce-L răstigniseră (Luca 23, 34).

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 130-137)