Există un pasaj din Evanghelie care de multe ori mi-a părut năucitor, ba mai bine zis greu de digerat. Este vorba despre un dialog dintre Mântuuitorul Hristos şi ucenicii Săi care vorbeşte despre Sfântul Ioan Botezătorul.

„Iar, după ce trimişii lui Ioan au plecat, El a început să vorbească mulţimilor despre Ioan:

Ce aţi ieşit să priviţi în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată cei ce poartă haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Da! Şi zic vouă: mai mult decât prooroc. Acesta este despre care s-a scris: iată trimit înaintea feţei Tale pe Îngerul Meu, care va găti calea ta, înaintea Ta. Zic vouă: Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan. Dar cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el” (Luca 7, 24-28).

Puţină lume ştie să-l tâlcuiască. Unii au încercat să siluiască textul spunând că Ioan este unul dintre cei mai mari oameni născuţi din femeie. Senzaţia de penibil rămâne la cea de-a doua parte a textului. Cum? Proorocul darului, Sfetnicul de taină al Stăpânului, Îngerul sfatului, Prietenul Mirelui, Tunetul cel făcător de pocăinţă, Ascetul veacurilor, Puterea nevoinţei rugătoare: „Din pîntece în pustie te-ai sălăşluit” (tropar), Văzătorul tainelor lui Stăpânului, Omul care a pus mâna pe Creştetul lui Dumnezeu, Pruncul care L-a recunoscut pe Dumnezeu din pântecele maicii sale, este mai mic decât un sfânt obscur, pripăşit pe undeva prin debaraua raiului?

Trebuie să citim încă o dată textul, cu atenţie. În El, Mântuitorul Hristos spune clar: Ioan este cel mai mare om născut din femeie. Însă omul care a ajuns în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât orice om pământesc. Asta înseamnă că ajungerea în Împărăţia iubirii echvalează cu o imensă umplere de sens şi de fiinţă. Da, unicitatea ontologică omenească se păstrează, însă este umplută cu o galaxie de har. Pe trupul firav al omului purtător de Dumnezeu se grefează toată măreţia cerurilor. Bineînţeles, fiinţa plină de taină şi de bucurie a lui Ioan s-a împuternicit mai mult decât a oricărui muritor, dar numai la intrarea pe porţile făcătoare de veşnicie. Diferenţa însă dintre un om pământesc, trăitor aici pe pământ şi omul devenit translucid la lumina cea pururea fiitoare este cu neputinţă de pus în cuvinte. Această diferenţă este mai mare decât diferenţa dintre cel mai mare drept şi cel mai mare păcătos aici pe pământ.  Un om de pe pământ, oricât ar fi de învăţat, oricât şi-ar fi îmbogăţit adâncul de lumină, tot este mai mic decât un om care a trecut prin struga veşniciei. Chiar dacă s-ar chema Ioan Botezătorul. Cât timp a trăit pe pământ, Ioan putea greşi, se putea pierde de Lumină şi era mai mic decât orice om din Împărăţie, chiar dacă avea valorile însumate ale umanităţii în el. După ce a trecut de poarta nevăzutului, Ioan a devenit Omul de-a dreapta Tronului lui Dumnezeu.

Acumularea noastră de cunoştinţe, cultura generală, experienţa, rugăciunea, valorile netrecătoare pe care le cultivăm în suflete, potirul nevăzut al lacrimilor noastre în sfatul cel de taină cu Dumnezeu, toate sunt o infimă picătură în oceanul de iubire răstignită a Mirelui Ceresc. Tot ceea ce am făcut noi aici pe pământ se păstrează în memoria infinită a lui Dumnezeu, însă este covârşit de măreţia celor cereşti. Orice catedrală de aici de pe pământ este un fir de nisip pe lângă Catedrala veacurilor infinite.

Odată, la începutul preoţiei mele, eram la un Sfânt Maslu, cu epitrahilul aşezat a har peste capetele credincioşilor. Deodată a intrat în Biserică o femeie cu un căruţ, în care se afla imobilizat un copil de vreo 6 ani. Vizibil slăbit, cu picioarele foarte subţiri, copilul se silea să stea cu capul sus. Când a intrat în Biserică, eu rosteam din Evanghelie: „Tămăduiţi pe cei bolnavi, curăţiţi pe cei leproşi, pe cei morţi înviaţi, scoateţi afară pe demoni”. Un gând s-a înfiripat în mintea mea: i-am spus lui Dumnezeu: dacă îl vindeci pe acest micuţ, îţi promit că-ţi voi scrie o carte despre (... – nu spun despre ce, că oricum o voi scrie şi ţin la ideea aceea). Am aşteptat atent toată slujba ca acel copil să se vindece. M-am uitat insistent la el, l-am binecuvântat în gând de mai multe ori, am venit chiar cu Sfânta Evangelie peste copilul slăbănog. Nimic nu s-a întîâmplat la prima vedere. Doar atât. Copilul a început să plângă şi să se mişte în căruţ. La sfârşitul Tainei, cu ochii în lacrimi, am privit la femeia cu căruţ, care se îndepărta. Şi un gând s-a înfiripat în mintea mea: Poate nu ai nevoie de cartea mea...

În noaptea aceea am visat o bibliotecă infinită, cu neputinţă de purtat în baierele minţii, cu miliarde de cărţi, în care ai merge o veşnicie fără să îi ajungi la hotar. Toate cărţile erau scrise de mâna lui Dumnezeu. Din această bibliotecă, doar o picătură dintr-un ocean a fost dată neamului omenesc. O picătură în care s-ar îneca întreaga umanitate, fără iubirea de oameni a Stăpînului. Cât despre copilul invalid, sufletul lui era mult mai viu decât al celor mai mulţi dintre noi. Şi putea ajunge în zbor în locuri unde noi doar putem visa.