Dragostea pe care o încercăm noi faţă de Dumnezeu şi El faţă de noi schimbă radical şi psihicul şi gândirea noastră. Orice vrăjmăşie între oamenii fraţi ne apare ca o nebunie groaznică. Noi toţi avem un unic duşman - propria moarte. Dacă omul este muritor, dacă oamenii nu învie, atunci întreaga istorie a omenirii nu este altceva decât o suferinţă absurdă a făpturii. Aici, chiar iubirea se împleteşte cu moartea: a iubi înseamnă a muri. Şi duhul nostru se chinuie să treacă în acea sferă purtătoare de lumină, unde nu sunt piedici pentru iubirea nesăţioasă. Şi acolo unde este acest nesaţiu, el nu este altceva decât un dinamism refăcut al vieţii, "belşug de viaţă", dăruită de Hristos (In. 10, 10).

(Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, p. 67)