„Un creștin este cineva care, oriunde ar privi, află pretutindeni pe Hristos și  se bucură de El.” (Pr. Al. Schmemann)

Suntem triști doar când suntem orbi. Când inima noastră nu mai vede iubirea lui Dumnezeu. Care poate fi văzută doar cu ochii smereniei.

Iar singurul Învățător de smerenie este Iisus Hristos.

Pentru că la smerenie se ajunge pășind pe treptele umilinței pe care o provoacă descoperirea frumuseții nepământești a omului Iisus Hristos. Frumusețea pe care o descoperă treptat drumul către adâncul, tot mai luminos, al cuvintelor și faptelor Lui. Toată Evanghelia, toate secvențele ei, sunt un Tabor de intensitate redusă, căci din toate minunile tresare strălucirea frumuseții Lui fără de margini. O frumusețe a bunătății, o frumusețe a milei, o frumusețe a dreptății, o frumusețe a tuturor caracteristicilor umane fundamentale, care redefinește acești termeni în înțelesul pe care îl aveau mai înainte de a fi lumea... Prin frumusețea lui Iisus viața omului, cuvintele și faptele lui, sunt ridicate la înălțimea Împărăției Cerurilor, a veșnicei vieți...

A face teologie înseamnă a învăța limba care se vorbește în Împărăția Cerurilor. A o deprinde cu toată inima și toată mintea, cu tot sufletul și cu tot trupul, pentru că așa se vorbește această limbă. De aceea se și învață prin rugăciunea cu închinăciuni și metanii, cu spovadă și Împărtășanie: ca să pătrundă în toate mădularele sufletului și ale trupului. Pe cât ne pătrunde acestă limbă în gânduri, în sânge, în simțire, în oase, pe atât se mărește prezența Împărăției lui Dumnezeu în lăuntrul nostru. Și pe cât crește Împărăția Lui în noi, atâta dragoste avem...

Totul este teologie, pentru că totul a fost făcut prin cuvânt. Și de aceea, tot ce este are ceva de spus...

Fără Iisus, fără limba învățată de la El prin rugăciune și Taine, lumea rămâne de neînțeles. Orice încercare seculară de a cunoaște lumea și omul le falsifică și le distruge pe amândouă.

Ca și în relațiile de iubire: cu cât vrei să-l cunoști în felul lumii acesteia căzute pe celălalt, cu atât rătăcești mai departe de sufletul lui. Și o iubire care nu reușește să întâlnească și să unească sufletele este un eșec nedemn de numele care i se dă.

A iubi înseamnă a face teologie, căci e împlinirea cuvântului(poruncii) lui Dumnezeu prin care a fost făcut Omul. Dacă nu e teologie, trăită cu întreaga ființă, iubirea e drumul cel mai spectaculos spre, un tot mai înnebunitor, nicăieri. E cea mai colorată, intensă, frenetică, specaculoasă, întoarcere a omului... în nimic.

Nu vei merge până la capăt în cunoașterea celuilalt sau a lumii fără Iisus, fără smerenia învățată de la El în Biserică. Fără Iisus nu vei trece dincolo de limitele celuilalt, limite care sunt iadul celui pe care spui că-l iubești, iad din care așteaptă ca dragostea ta să-l izbăvească...

Dragostea nu e o poveste sentimentală. Dragostea adevărată e mântuire.

E bucuria de a-L vedea pe Hristos când îl privești pe celălalt...