Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Da, este greu. Da, este dureros. Dar frumusețea morală a lui Hristos ne aduce în acea stare în care suntem gata să suportăm toate încercările, cu condiţia să fim înălţaţi în Duhul Său. Nu avem altceva de ales.

Hristos şi-a dat viaţa divină celor creaţi după chipul Său, dar, ca răspuns, n-a primit decât ura. Astăzi, după două milenii de viaţă creştină, ce vedem? Lumea contemporană se îndepărtează din ce în ce mai mult de Hristos, de viaţa veşnică. Întunecimile adânci ale patimilor păcătoase, ura, stăpânirea, războaiele de orice fel, formează existenţa noastră pământească. În aceste condiţii, Hristos dăruieşte, celor care se hotărăsc să-I urmeze, această poruncă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! De ce se teme lumea de un astfel de Dumnezeu? Putem să găsim un principiu mai bun decât acesta: binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri!

Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârşit. Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morţii pe cruce. La fel şi sfinţii. Câştigăm Raiul sau îl pierdem şi ajungem în iad, în măsura în care acceptăm sau refuzăm crucea rânduită de Hristos. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe extreme de adânci şi vii.

(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 21-22)