„Atunci am cugetat profund. Mă gândeam în sinea mea: «Cât de deşartă este viaţa aceasta! Haralambie, voiai să te căsătoreşti pentru a deveni preot, ca să ajuţi la mântuirea lumii. Aşadar, acum mântuieşte-te mai întâi pe tine însuţi.»

Apoi am îngenunchiat şi cu lacrimi în ochi am strigat: «Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, mare ostaş al lui Hristos, mântuieşte-ne şi îţi făgăduiesc că voi afierosi lui Dumnezeu întreaga mea viaţă.» Îndată ce am terminat rugăciunea, am auzit un tropot deasupra noastră. Am privit în sus şi am văzut că deasupra noastră prin aer, galopa un cal, dar pe călăreţ nu l-am văzut. Atunci am înţeles ce se întâmpla. Mi-am zis: Sigur este Sfântul Gheorghe, numai că sunt nevred­nic să-i văd chipul. Dar bine că am văzut măcar calul, înseamnă că ne-a auzit.»

Cei care ne chinuiau nu au văzut nimic. Plin de nădejde am început să-i mângâi pe tovarăşii mei cei îndureraţi: «Curaj, copii, vom fi salvaţi, ne va izbăvi Sfântul Gheorghe!»

Curaj, dar ce curaj? Starea se înrăutăţea. Sentinţa finală era pe punctul de a fi executată. În cea de-a şaptea zi, foarte de dimineaţă, au intrat înăuntru călăii să ne omoare. Dar nu au apucat să ne dea primele lovituri când, deodată, uşa temniţei s-a des­chis larg şi a intrat înăuntru un tânăr voinic strigând cu putere: «Nelegiuiţilor, încetaţi imediat, căci altfel vă voi omorî pe toţi! Lăsaţi pe aceşti oameni nevino­vaţi să meargă la casele lor!» Într-o clipă au dispărut toţi, iar împreună cu ei şi acel tânăr necunoscut. Ce a fost nu se poate descrie: bucurie, sărutări, plânsete...

- Nu vă spuneam că ne va izbăvi Sfântul Gheor­ghe? le-am spus eu. Dacă vreţi, vă voi spune ce am făgăduit. Mă voi afierosi lui Dumnezeu.

Iar apoi a spus şi micul Damian:

- Eu am făgăduit că atâta timp cât voi trăi, can­dela lui din casa noastră va rămâne mereu aprinsă.

Iar un văr de-al meu, Vasile, a spus:

- Şi eu am făgăduit să îi afierosesc calul meu.

Aveam însă o nedumerire: cine oare să fi fost acel binefăcător necunoscut? Unul zicea că era tânăr, altul că era de o vârstă mijlocie. Altul spunea: «I-am auzit vocea, dar nu i-am văzut chipul.» Unul l-a auzit vorbind greceşte, altul în bulgară... Cu toate acestea temniţele au rămas încuiate. Deja unii începuseră să se vaite din nou spunând: «Nu cumva... Nu cumva...»

«Curaj, fraţilor! le spuneam eu. Toate s-au termi­nat, încă puţină răbdare.» Într-adevăr, n-a trecut mult timp, că uşile s-au deschis din nou. Ni se aducea o comunicare oficială de la împăratul Boris: «Fiindcă astăzi împărăteasa a născut pe urmaşul meu, dăruiesc libertate tuturor prizonierilor. Din această clipă, sunteţi cu toţii liberi.” (Vrednic de însemnat este faptul că acel urmaş al țarului Boris al III-lea (1918-1943) este astăzi prim-ministru al Bulgariei, purtând numele de Simeon.)

De îndată ce au fost deschise închisorile, de bucu­rie, în ciuda înfometării şi epuizării, am ajuns foarte repede la casele noastre.

Dar prizonierii rămăseseră cu acea nedumerire:

«Cine fusese oare acel binefăcător necunoscut? A fost înger, sfânt, om?» Oricine a fost, este limpede că Dumnezeu l-a trimis în momentul cel mai critic. Căci atunci când ar fi ajuns vestea împărătească, ar fi fost prea târziu. Am fi fost deja ucişi."

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 34-36)